Poți face dragoste în atâtea și atâtea
feluri. Poți să atingi doar trupul sau să înveți cum să săruți dincolo de
carne. Uneori e nevoie de încredere și timp iar alte ori pur și simplu știi că
va ieși bine, fără să mai cauți motive și denumiri.
Așadar luptăm, să ne convingem și să
găsim motivele corecte pentru care permitem noi și noi prezențe în viața noastră.
Uneori încercăm să le forțăm intrarea, chiar dacă le simțim prea puternice și
prea sălbatice pentru ce știm. Și ne luăm la trântă cu ele, fiind complet
absorbiți de misterul lor, știindu-le amenințarea. Găsim acolo puritatea care
ne lipsește, intuiția care ne bate detașat logica și rațiunea. Iar în luptă se
prea poate să ne regăsim. Părțile androgine de pe la începuturi sau adevăratul
ego. Să ne depășim, să ne cucerim fortăreața. Știind cu o conștiență covârșitoare
că este singura cale spre detașarea de lumea pe care ne-am alocat-o ca fiind
potrivită.
Totuși poate vom încerca prea tare, poate o vom forța doar ca să
înțelegem că numai oferind spațiu putem să o lăsăm să ne iubească și să ne
copleșească atunci când e cu adevărat nevoie. Ne va forța limitele și ne va
construi noi posturi defensive, pentru că nu poate fi domesticită.
E forța de care avem nevoie, pe care o
ținem ascunsă în noi și care dă pe afară de curiozitate și voință. Forța
dorinței nu o poate conține. E esență tare ținută în sticluțe mici și miroase a
primăvară, iar în cele mai disperate momente ne va ține de cald cum nimic
altceva n-ar putea. Pentru ceva vreme există șansa chiar să se contopească cu
identitatea noastră și să credem că am fi un întreg. Ca și cum ne cunoaște ca
nimeni altul, pentru că ajunge să facă parte din noi.
Dar toate prezențele astea sunt făcute
ca să dispară. Trag de noi, ne inspiră, ne cresc și apoi dispar, exact cum au
apărut. În liniște, ținându-și în frâu nebunia. Or fi rămânând mereu muze și
amintiri faine, dar în sine, sunt doar bucurii trecătoare care probabil nu
merită tristețea pierderii pentru cât de puțină fericire ne-au adus.
Iar despărțirea, și procesul în sine de
vindecare se încheie doar când dăm nas în nas cu moartea. Altă prezență, altă
distracție.
În fine, sufletele fac dragoste. Sunt
naive și primesc orice prezență li se pare că le-ar face bine. Sufletele mai
dau și cu capul, se ard urât. Dar uneori, rar de tot, sufletele fac dragoste altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu