MEȘTEȘUGURI

Nu prea mă pricep la multe lucruri ...

Nu aş putea să-ţi pictez chipul. Frumuseţea pe care o înţeleg din zâmbetul tău nu ştiu să o traduc atât de simplu. Culorile şi umbrele ochilor tăi nu le regăsesc în nici una din nuanţele ţipătoare aruncate pe paleta plictisită.

Nici nu aş putea să-ţi cânt. Vocea mea are un obicei copilăros de a aluneca pe alocuri şi a-şi pierde din farmec şi intensitate. Falsează şi aleargă hăbăuca pe unde nu îi e locul, pe unde nu reuşesc să o mai găsesc. Peste tot.

Nici măcar nu aş putea să primesc un rol în care să te regăseşti. Nu l-aş accepta, înţelegi? Degetele mi s-ar încorda într-o strânsoare posesivă şi gâtul mi se va usca în momentul în care gândul mi se va întâlni cu privirea-ţi.

Nici nu ştiu dacă există vreun bloc de text care să se potrivească cu amestecul de krypton şi cianuri ce-mi sălăşluieşte în peştera inimii. Nu mai ştiu să aleg cuvintele la fel de îngrijit, nu mai pot să descriu atât de uşor ce am creat. Poate realitatea e mai copleşitoare sau poate mi-ai furat şi asta.

Însă e ceva ce aş putea face. Să-ţi dezmierd părul când povara prea multor vise devine insuportabilă. Aş şti să-ţi destind umerii obosiţi. Nu mă pricep la multe lucruri, dar mă descurc având grijă de oameni.

SIMPLU. EXERCIŢIU DE SUFLET.

A nu se încerca decât în prezenţa persoanelor prea-iubite.

Ar trebui să ne dezbrăcăm de noi. Să renunţăm uşor la tot ce ne ascunde sufletul. Să descătuşăm încheieturile obosite, eliberându-le de strânsoarea prea multor brăţări. Să alungăm blând presiunea prea multor inele şi să aruncăm verighetele într-un colţ. Legământul rămâne!

Apoi, să tragem uşor în jos pantalonii prea mari ce acoperă şoldurile fine, descoperind astfel linia frumos pictată a piciorului şi gleznele fragile. Repede, să renunţăm la şosetele colorate, scoţând la iveală piciorul cu degete grăsune şi unghii colorate.

Să încercăm să rupem nasturii de la cămaşa albă, ce minte despre bunăvoinţă şi iertare. Să dăm jos chiar şi maieul parfumat care ne-a strangulat dorinţele atât de mult timp.

Rămânând aşa, în lenjerie şi cu părul răvăşit, ne-am putea simţi goi, expuşi, vulnerabili, dar când vom conştientiza că de fapt e libertate ce simţim, vom renunţa şi la sutienul ce ţine sânii puţin mai sus decât ar trebui să fie, sau la boxerii cu desene de copii.

Şi asta e adevărata frumuseţe. Ne întâlnim cu ea în dimineţile leneşe de duminică, puţin înainte să ne spălăm visele de pe chip, sau în serile târzii de vară, când machiajul e inutil şi broboanele de transpiraţie fac cununi de iubire pe fruntea albă. Descoperind că nu avem nevoie nici de creion în colţurile ochilor, nici de roşeaţa unui ruj lipicios, ne vom privi uimiţi în oglindă. Uimiţi de cât de simplă e frumuseţea. Dezbracă-te de tine ca de-o haină. Vino fără nici o vină

PSIHICUL UMAN ŞI CIUDĂŢENIILE AFERENTE

Întortocheat lucru mintea asta. Cine o poate oare descrie cu adevărat sau înţelege deplin? Ar fi inutil să încep o analiză mai mult sau mai puţin realistă a sufletului. Am făcut-o în repetate rânduri. Nici nu sunt în măsură să judec gânduri sau concepţii. Ah, să nici nu pomenim de o analiză ştiinţifico-nu-ştiu-cum ... n-am idee cum se face aşa ceva. Mă voi rezuma doar la o descriere de copil -ce încă sunt- a ceea ce văd înăuntrul meu. Oare de ce simt nevoia să justific ce voi scrie mai departe? Hmmm ...

Psihicul uman, e construit simplu, din gânduri, senzaţii, amintiri, mai un freamăt aici, mai un gemăt dincolo. Eh, abateri de la legile bunului simţ. Cui îi pasă? O dată trăieşti, nu? Măcar să o faci frumos. 

Conştiinţa ... Ce-i aia? Cine pune preţ pe ea. Dacă stai puţin să te gândeşti, cam cât de încărcată e? Vezi! La câte ai tot atârnat de ea, a cedat presiunii şi a plecat de la tine. Te-a părăsit fraiere!

Amintirile alea pe care pui atâta preţ, pe care le ţii ascunse înăuntrul tău şi care te macină, te rod şi te dor! Aruncă-le dracului. Nu-ţi mai trebuie. A fost ceva ce ai vrut cu ardoare într-un moment precis. Dar acum trebuie să treci peste şi nu poţi s-o faci dacă te amăgeşti cu iluzii de demult.

Gândul ce zboară de capul lui pe unde vrea e cel mai bun lucru din tine. Dacă visezi eşti liber. Dacă poţi gândi mai departe decât cerul însuşi, eşti un om frumos şi împlinit. Un suflet fără vise moare. Păstreză gândurile! Orice ar fi, nu renunţa la ele. Îţi vor ţine de cald în nopţile de ianuarie şi vor fi umbra cea mai răcoroasă a lunii lui cuptor.

Senzaţia primului sărut. Pfaaai! O minune. Hai, pe bune, ţi-l mai aminteşti măcar? Eu nu. Sincer. Dar ţigara de dimineaţă e aici. Acel amestec de parfum venit din capăt de lume, cu fumul care străbate fiecare centimetru de piele şi marchează venele pe care le-a vizitat. Apoi ameţeala, durerea suferită la fiecare mişcare, că de’ nu eşti obişnuit cu ţigări aşa tari. Nici măcar nu fumezi de regulă. Dar în dimineaţa asta era musai! Încă o încălcare de la codul moral. Păcate peste păcate ... 

Omul e făcut să simtă doar ce îi trebuie, doar ce-i face bine, doar ce îl mulţumeşte deplin. Ce sensibilitate? Ce implicare? Hai să facem mişto de toţi şi toate, şi să vedem câte proaste ne mai sunt alături după. Da ... am revenit tot la ei. Acei „ei” care ne scot din sărite dar fără de care nu putem. Nu sunt în stare să-şi înfrâneze poftele, respiră sacadat ca să ceară atenţie şi se leagă de micile detalii ce ne definesc. Dar tot îi iubim. Oh, şi încă cum! Nişte boi! 

Nu suntem nici noi, doamnele, mai presus. Avem toane, figuri şi milioane de teste la care supunem orice experienţă. Dar ne avântăm de nebune în fiecare iubire şi o consumăm. Uite cum ne completăm şi ajungem la cuplul androgin de la începuturi. 

În fine, psihicul, cu toate ciudăţeniile aferente e mecanismul ce ne ţine în viaţă. Ne împlineşte dorinţe şi ne înfrânează senzaţia. E un demon dureros de dulce, care se hrăneşte cu şi din noi. Rămâne la latitudinea noastră să-i oferim o hrană sănătoasă, ca să-şi ducă zilele liniştit, în sălaşul din adâncul inimii. Nu am încredere în demonul din tine!

ROȘU APRINS

... şi nimic din ce nu putem vedea nu există. Aceasta e credinţa pe care o auzi din toate părţile, ca şi cum intenţionat, toată lumea vrea să îţi bage în cap că dacă nu îl vezi, nu îl simţi şi nu e alături de tine nu există.

Ba există. În mine, în tine, în noi. Spre exemplu, când suferi o pierdere colosală. Când ’’crocodilul’’ cu care ai trăit o viaţă întreagă îşi schimbă pielea pentru ultima dată. Cum e când îngropi pe cineva pe care odată îl iubeai. Pe moment e plin de oameni care sunt gata să îţi dăruiască toată grija şi atenţia lor, însă după ce ziua se încheie, te întorci în aceeaşi casă peste care dăinuie încă aroma a ceea ce el a fost pentru sufletul tău. Seara, orice ai face, eşti singurul sprijin, singurul luptător pe care îl mai ai rămas. Chiar dacă ultimele clipe au fost de singurătate în doi, întoarcerea în spaţiul comun nu face decât să doară.

Doare mai ales ştiinţa că nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Nu va mai fi bine. Cumva, deşi fiind departe demult, simpla prezenţă în camera de alături a făcut să persiste o armonie scârţâindă. Aşternuturile au forma picioarelor leneşe, iar geamul întredeschis nu a reuşit să alunge de tot aerul care i-a pătruns prin fiecare ungher al trupului ostenit.

Norocul ni-l facem cu mâna noastră. Dacă alegem să ne resemnăm cu o viaţă de regrete sau riscăm nemilos fiecare şansă ce ni se oferă, se prea poate să ajungem în exact acelaşi punct. Cu oamenii însă nu putem face asta. Nu ne sunt date prea multe alternative, şi odată pierdută cea adevărată, toate celelate vor fi mult mai puţin potrivite pentru ceea ce sufletul nostru cerşeşte. Niciodată nu e bine să-ţi laşi sufletul să implore pentru ceea ce i se cuvine de drept.

Ce-i al lui, e al lui şi nu se poate îndepărta prea mult. Chiar dacă regăsirea ar dura 35 de ani, cumva se va înfăptui şi atunci, în momentul covârşitor ce îi urmează ajungi să înţelegi de ce nimeni altcineva nu a completat cercul. De aceea e bine să ştim cât trebuie să luptăm şi când anume nu mai merită osteneala şi trebuie să ne retragem pur şi simplu din bătălia crudă. E demnitate şi în capitulare, e dovada că preţuieşti ce se află în tine mai mult decât alţii reuşesc şi că eşti gata pentru o nouă fericire.

Cicatricile ne vor rămâne, asta e sigur. După fiecare luptă cotidiană în care încercăm să ne afişăm sentimentele, un singur om ar merita. Tu. Tu început, tu sfârşit, tu totul!

CELOR CARE CRED CA VISELE NU POT MURI

Există anumite lucruri, locuri, piese şi momente menite să te ajute să treci peste pierderi colosale, peste eşecurile inevitabile ale vârtejului tumultos numit viaţă, peste despărţiri premature ori vise înăbuşite în dor.

De câteva săptămâni încoace, ritmurile aceloraşi cântece tronează peste orice amintire. VAMA. Dimineaţa Vama, la prânz Vama, seara Vama. Chiar şi trezită din somn în toiul nopţii, primele lucruri ce se perindă prin mintea mea sunt versurile lor.

E ca şi cum fiecare notă atinsă mai ia câte un tremur, câte un sărut ori o clipă fericită. Şi încet încet, orice am descoperit şi a durut dispare. Însă la o a doua audiţie, notele îşi refac traiectoria în mod descrescător. De la cele mai importante până la lucrurile aparent insignifiante care acum capătă noi sensuri. Nicicum nu e bine, ori le iei pe toate şi le arunci în cârca aceloraşi piese, ori te îmbraci doar în evocări ale trecutului. Orice ai alege, tot te urmăresc. Sunt acolo şi n-ai ce face. Iei învăţăturile şi regretele şi le pui în bagajul de experienţe care devine din ce în ce mai greu.

Poate o pauză, o gură de aer nu ar strica. Oboseala psihică a prea multor gânduri îşi face simţită prezenţa şi apasă greu. Nu e o şoaptă; mi se strecoară în minte atât de delicat, încât aproape că n-are formă, ca şi cum ar fi făcute din aer şi dor. Ajung să mă cert pe mine însămi ... devine chiar caraghioasă credinţa că nu poate fi adevărat. Pare că dorul din care s-a născut sentimentul nu e al meu. Dar îmi aparţine în totală şi covârşitoare simţire.

Da băi, există vise. Dar ele mor odată cu amintirile încredinţate în mod inconştient unor trupe care îşi fac loc în inima ta. Obişnuiai să mănânci vise pe pâine. La orice oră din zi sau din noapte. Dar acum eşti aici, eşti real. Asta e realitatea.

 Dar dă-mi 5 minute, o foaie şi un pix, o ploaie sau o rază de soare şi voi simţi că fac ceea ce-mi place cu adevărat. Probabil mă voi contrazice peste nu foarte mult timp, da’ nu-i bai, am mereu visul de care să mă agăţ. Contrazicându-mă din nou şi din nou ...

MARKETING PUR

Luna februarie începe frumos, cu ultima zăpadă și primele raze de soare. Și atmosfera rămâne la fel de liniștită până ce apar de peste tot inimioare roz și flori de plastic, ce încarcă aerul.

Vine ziua îndrăgostiților! Așa... și!? Nu e deloc un moment bun să invadăm spațiul public cu tarabe improvizate și expoziții de kitsch-uri. Dacă e ziua îndrăgostiților ne trebuie inimioare. Peste tot! De la perne cât jumate de canapea, la căni și proasoape. Ah, și să nu uităm de tablouri. Acele minunate tablouri ce înfățișează un cuplu la apus, sau alte ... inimioare. Bineînțeles, realizate într-un mod naivo-imbecilizant. Alte produse în ton cu perioada ... Păi nici nu trebuie să răscolim mult prin oferte. Ni se prezintă maiestuos ba un parfumel care cică are ’jde mii de afrodisiace printre ingrediente, și care dacă ți se oferă spre mirosire te învăluie într-o aromă ce aduce mult cu deodorantele pentru toaletă, ba un breloc mai greu decăt clanța cu ”I love Gicu”, ba o ramă sclipicioasă, la care i se mai adaugă și o poză cu doi chinezoi care zâmbesc forțat (Pardon! Nu sunt rasistă, mă dezgustă doar produsele lor), ba alte minuni inspirate de sărbătoarea iubirii.

Mai încolo, dăm de standul cu flori. Unde câțiva s-au gândit că frumusețea pură a unui trandafir nu ajunge, așa că trebuie pufăit cu două-trei straturi de spray albastru sau auriu. Și dacă nu vă plac trandafirii decupați din filme SF, puteți alege dintr-o vastă gamă de flori uscate, puse într-o ramă ieftină și vândute la supra-preț, doar pentru că au un fundal pictat în culori fosforescente. Ceva gen, 2 în 1, lampă și tablou. De mare valoare artistică!

Trebuie să celebrăm iubire, avem nevoie de chinezării pe post de dovezi și ne trebuie neapărat un motiv. Avem nevoie de motive să dovedim că iubim. De ce nu am face-o și în restul anului? Fără flori de plastic și suporturi de lumânări în cine știe ce forme dubioase? Chiar prin simplitatea pe care o presupune, iubirea ne captivează atât.

Și abia ieșim din atmosfera roz-bombon, că vine peste noi 1 martie! Cu mărțișoarele-i în la fel de multe forme, culori și dimensiuni. De la clasicele potcoave și trifoii aurii, la adevărate instalații spânzurate sau împachetate de parcă ar reprezenta documente secrete de stat. Apoi, vine rândul chinezăriilor (din nou), care se pretend a fi de aur. Și chiar ai crede, dacă nu ar crăpa in cinci locuri când îl iei în mână. De data aceasta, florile scapă ca prin urechile acului. Ar fi culmea să găsim ghiocei mov sau margarete roșii!

Și nu am terminat, 8 martie, vine repede în urma sărbătorii alb-roșie și ne surprinde în mod (ne)plăcut cu orhideele ofilite, din cutiile roșii cu … ghiciți ce!? Inimioare!!! Și oferta de cadouri se reia … broșe ce înfățișează tot regnul animalia sau mutații genetice care seamănă oarecum ( dacă închizi un ochi, și apoi pe celălalt) cu flori. Din același ”aur” desigur. Păi suntem eco, reciclăm ce nu s-a vândut în urmă cu o săptămână.

Cam așa se consumă ultimele zile de iarnă și tot așa se ucid primele ore de primăvară. Făcând o adevărată tevatură pe marginea cadourilor. Vă sfătuiesc, vă rog chiar, să vă faceți provizii cu ghiocei și lalele, să luati apă din belșug și câteva mere, și să rămâneți în casă până după 10 martie. Hibernați, luați o pauză de la prea mult ”Made in China” și ieșiți din nou, după ce gunoaiele vor fi bătute de vânt și primăvara își va intra serios în drepturi.

ALBUME

’La copilărie poți să mai scrii mult și bine, crede-mă!’

        

Am fost atât de ocupată de problemele existențiale pe care adolescența le impune încât am uitat să îmi amintesc. Am încercat prin vară să explic de ce am avut cea mai faină copilărie, dar fără să mă chinui să știu ce a făcut-o așa specială.

         Oamenii. Mereu e vorba de oameni. Am avut în jurul meu atâția. Care mi-au fost alături pentru a compensa, pentru a ajuta sau pur și simplu pentru că le era drag. Oameni pentru care mulțumirile n-am cum să le exprim în cuvinte, uneori nici măcar nu vreau. Au fost tanti care miroseau a frig, care miroseau a parfumuri scumpe, care miroseau a aluat păcălit cu esență de vanilie, sau a naftalină. Și doamne cum nu-mi plăcea mirosul de naftalină!

         Dar în final, mirosurile și aromele pupicilor sunt atât de puțin importante în comparație cu ce mi-au oferit. Câte nopți de veghe când treburile erau prea multe pentru mama, câte ture roată blocul cu bicicleta, câte jocuri de-a căluțul și prințesa și doctorul. M-au învățat și cum să pierd. Am început pe minus cu un om, dar mi-am asumat inconștient rolul de statuie a libertății lui. Și a fost un rol frumos, care nu merită suferința pentru cât de puțină bucurie mi-a adus.

         M-au învățat oamenii ăștia și cum să-mi caut, și eventual să și găsesc, alți oameni care să mă ajute mai departe, când figurile de 17 minunați mililitrii le depășeau puterile. Cum să îmi cer iertare și să găsesc bucurie în cele mai mici gesturi. Au știut, atunci, poate și acum ar ști, cum să-mi arate calea cea bună și să mă pornească pe un drum frumos.

         Pentru mine au fost moși, pe mine m-au dus pentru prima dată pe o scenă pe care nu știam cât am s-ajung s-o iubesc, la o vârstă mult prea fragedă, pe mine m-au cărat în spate și m-au făcut avion. Au avut răbdare. Cea mai multă răbdare. Toată! Și chiar și acum mai găsesc oameni care să se lege la cap cu mine și să-și rupă ore bune ca să-mi asculte baiurile.

         Și știu că încă nu i-am dat de capăt, că mai am mult de mers. Dar la un popas leneș printre amintiri, am decis că trebuie să încerc măcar, să exprim mulțumirile alea pe care nu le știu spune cât de bine ar trebui. O fi prima dată când mă bat cuvintele, dar cu siguranță merită să mă las înfrântă. Doar de data aceasta.

         Mai presus de tot, am o mamă care și-a petrecut cei mai frumoși ani din viață alături de mine (și nu o spun eu din lipsă de modestie, susține chiar ea!). Care a știut cum să-mi fie. De care mă leagă necondiționat o iubre cât o întreagă galaxie și pe care mereu o privesc cu emoție și uneori, rar de tot, lăcrimez și se naște o bucurie cât casa. Nu am fost capabilă să-i înțeleg trăirile și de mult prea multe ori le-am luat la mișto. Dar acum știu. Nu am idee prin ce fapt nemaivăzut am înțeles, dar e una din certitudinile pe care le căutam demult.

         Iar acum știu că sunt doar liniștită și nimic nu mai poate să ardă. Și aștept cu nerăbdare să pot și eu să ofer exact același tip de iubire, împletită în codițe și îngrijorată în miez de noapte de o absență. Cea mai importantă absență pe care aș putea s-o simt vreodată.

EDIT : 8.02. 2015 Am văzut o familie rozo-negro-portocalie, echipată de schi care-și plimba minunea într-o săniuță albastră cu păturică! E plăcut să vezi că încă există bucurie în zăpada întârziată. Face bine.

FOTOGRAFI(I) DE CITIT

         Pun pariu că v-a fost dor de mine!

Mi-a fost și mie dor.

De altfel, dorului i se datoreaza această scriere. Dorului și paginii omonime care mă inspiră zi de zi.

         Lumea se tot întreabă dacă scriu despre fiecare om în parte. Ei bine, trebuie să recunosc că oamenii mi-s cele mai la îndemână muze. Iar uneori, rar de tot, se încumetă câte unul să mă întrebe ”Da despre mine când scrii?”. Acum.

         Am avut fotografi în viața mea încă de când am fost mică. Defapt, cred că dacă e să mă iau după iubirile mamei am avut încă de când eram doar o steluță, sau ce oi fi fost înainte.

         În fine, mi-au fost aproape constant. De la bucuria alor mei de a imortaliza fiecare ridicare de picioruș, până la zâmbitul fals pentru fotografia de album de final de a XII-a. Am și moștenit o afinitate pentru dânșii prin tata. Cred. Altfel nu vreau să-mi explic numeroasele prezențe din viața mea.

         Totuși, în ultima vreme, am găsit o modalitate de a-i alunga. Am pus degetul pe obiectiv și am decis că ajunge. Că nu mai vreau să-mi fie imortalizate reușitele, că nu îmi trebuie poze noi și că albumele pot să se oprească la 97.

         Dar privind înapoi, știu că peisajele pe care mi le-au oferit ăștia talentații, sunt diferite de restul. Sunt mai luminoase, au un ceva special. Am văzut un apus de soare fabulos pe ceva mal de apă aproape de Carei, am privit razele de soare cum își fac loc printre frunzele ajunse la apogeul ființei lor, toată vara trecută. Am privit stelele de pe piatra rece din spatele blocului și am simțit simțiri care nu pot fi descrise decât în imagini.         

         Apoi am făcut mișto, am zis că nu aparatul te face fotograf, am râs tare pe tema asta și mi-am luat o palmă după cap când am început să exagerez.

         Și am uitat de ce mi-a plăcut compania lor. Și am uitat că nu numai arta mea știe să strige. Am uitat că și alții vor muze. Am fost hedonista de care ziceam câteva pagini mai sus și m-am dus pe filmul meu până la final. Iar când m-am trezit cu realitatea înțepătoare ca ghid am înțeles că nu e decizia mea când să iau degetul de pe obiectiv.       În fine, am știut pe la final că am iubit iar, în același mod dubios și neînțeles. Că mi-am găsit un fel de chestie pentru care nu există denumire și nici status al relației pe Facebook și i-am dat cu piciorul. Și am lovit-o tare până am decis că doare destul.

         Adevărul e că obiectivele pleacă și dacă degetul tău crede că încă le decide soarta. Găsesc alte peisaje, alte stele și alte parcuri în care să demonstreze că nu e vorba deloc despre aparat. Ține doar de nopțile nedormite, de melodiile pe care le fredonezi vrând-nevrând, de numele la care te holbezi fără a putea trimite un mesaj, de felul în care numai cei ce fac artă știu să se iubească. Acum...