miercuri, 18 martie 2015

ACCIDENTUL

         Căzu. Dincolo de temperatura asfaltului, aceasta era singura certitudine pe care o avea. Simțea cum soarele îi arde rănile deschise. Era ca și cum întregul trup coaliza împotriva ei, făcând-o să-l urască din ce în ce mai mult. Știa și că ceva, undeva înăuntrul ei s-a rupt și încerca din răsputeri să găsească sursa durerii. Avea nevoie s-o găsească pentru a o putea ucide.
         Încercă să-și deschidă gura, să strige sau măcar să spună ceva. Poate chiar să șoptească. În momentul acela chiar și o șoaptă era perfect în regulă. Dar buzele uscate semnaseră deja acordul cu restul corpului și se împotriveau cu brutalitate.

         Ce zi e azi? Ce lună?

         E soare afară, pesemne că trebuie să fie primăvară. Ea iubea primăvara. Și ca să vezi ironie! Avea să moară chiar într-o zi de primăvară.

         Dar ce zi?

         Și soarele ăsta începe să fie tot mai răzbunător. Început să-și imagineze chiar infernul lui Dante și se vedea ca pe o replică jalnică a picturii care se vrea a lui Utrillo. Aia cu „NEBUNIA”.
         Probabil că lăuntrul ei împrăștiat pe betonul negricios aduce mult cu nuanțele din lucrare. Iar ea a devenit un prizonier al propriului trup.

         Totuși, ce zi e azi?

         Avea nevoie de certitudinea asta, pentru simplul fapt că avea atât de puține în momentul acela. Și chiar dacă a invocat de atâtea și atâtea ori finalul, parcă nu arăta chiar cum și l-ar fi dorit.
         Bordul mașinii! Are chestia aia luminoasă, cu ora și data scrise cu acel font sec. Dar acum e o amintire bună. Numai dacă...
         E prea dureros. Culorile și zgomotele cu care vine imaginea zilei si a orei. Iar capul ei vâjâia. Vâjâia a uitare și moarte. Vâjâia a „am plecat de aici!” și a accident stupid.
         Undeva în dreapta ei, la o distanță considerabilă se opri o mașină. Mare probabil, pentru că nu mai vedea câmpul movuliu. Pași grăbiți și strigăte se apropiau din ce în ce mai mult. Inima, sau ce mai rămăses din ea, începu să îi bată din ce în ce mai tare. Cu puterea pe care o mai simțise doar o dată. În urmă cu vreun an? Mai exact... trebuia să facă un calcul. 10 luni și niște zile. Douăzeci și... 24! Un an și douăzeci și patru de zile.
         Dar totul se întunescă. Se pare că efortul fu prea mare. E negru. Elegantul și timidul negru.


Ora decesului : 11:30, data : 18 martie 2015.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu