Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile
fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici
la fel de stăruitor, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai
încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să râd… un simplu
cabotin încercând să mă convingă că el e alesul vieţii mele.
Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi
la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă
nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel.
Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească,
de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi, nu te ajuta în privinţa
asta.
Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un
trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze.
Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui,
cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare.
Nu, nu te compari cu el …
... dar în apărarea ta o să spun acum că
nimeni nu poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu