ROME BY DAY AND BY NIGHT

Săptămâna trecută am fost italieni. Un grup de vreo 20 de oameni așa. Ne-am jucat de-a bătutele și de-a plimbatul prin micul orășel. Ne-a prefăcut că n-avem griji și frici și neajunsuri și ne-am ajuns noi nouă.                           

Am plecat prea tărziu, ne-am îmbătat și revenit de vreo 2 ori pe drum, am stat 8 ore degeaba în frig și vânt, dar după două zile jumate am văzut răsăritul Romei. Ei, și de aici începe distracția, pe care e mai înțelept s-o las acolo, căci ce se întâmplă în Roma, rămâne în Roma.                                                                                                                        

  Șmecheria e că am găsit niște oameni. Apoi am pierdut. O zi. Pe străzile cu soare și tarabe și terase. Cică am și vizitat câte ceva. Dar nu știu, eu nu-s de aici.

Totuși înainte de asta, am chinuit o trezire și am mâncat în grabă, un cașcaval tare bun dar care încă nu se compară cu cel de care povesteam acu ceva vreme, și am fugit la minunea pentru care am mers de fapt. Ca să stăm și să ne fumăm timpul, apoi să ne bronzăm spre disperarea unor brânzeturi care încă strâmbă din nas, ba să ne mai și ardem și să dăm cu cremă toată seara. Apoi să ne etalăm puțin pe aceleași străzi cu soare și tarabe, după care să mâncăm o chestie prăjită și deloc bună, alături de prea multe ape furate de ici și colo.                                          

    Iar pentru că serile cu omleta din dotare și mujdeiul agitat exagerat de mult nu ar putea fi uitate, le voi menționa fugar, ca într-o cronică de excursie ce se respectă : au fost niște seri cu omletă și mujdei.                                               

    Și apoi au fost oamenii. Oamenii care îmi plac mie mult. Oameni noi și faini. Oameni de la care parcă nu te aștepți să aibă povești și dureri și neajunsuri. Oameni care îți par al naibii de liberi. Par. Oameni care au grijă chiar dacă te știu de-o zi. Alții cu care poți să faci mișto până ajungi să-ți meriți tronul din Iad. Oameni despre care nu știi mai nimic, pentru că au fost distrași de aburi...de căldură, de alcool, de ce-o fi. Dar tot vrei să-i mai vezi. Oameni pe care i-ai revăzut și de care în sfârșit nu mai ti-e rușine. Oameni pe care aproape că-i vezi prea des. Oameni cărora le datorezi pachete de țigări și înghețate și cafele. În principiu... oameni.

Unii oameni chiar îs faini.

DIN AN ÎN AN SOSESC MEREU

De-a lungul vieţii întâlnim tot felul de oameni meniţi să ne marcheze cumva existenţa. Fie prin a ne învăţa, fie prin a ne oferi şansa să furăm din experienţa lor şi să învăţăm din greşelile pe care le-au făcut. Unii ne vor preda lecţii dureroase despre izbăvire, alţii vor sădi gesturi candide, care să servească de fundaţie pentru binele din noi, cei care ne vor iubi pur şi simplu şi datorită cărora vom învăţa să ne creştem frumos. Apoi mai sunt cei care mereu se vor ascunde după o mască de indolenţă şi nu ne vor oferi chei spre sufletul lor, însă care uimesc privirile prin cunoştinţe neasemuite şi citate din alte vieţi.

Mă întreb oare, de unde au făcut rost de atâtea şi atâtea curiozităţi. Cărui zeu şi-au vândut sufletul pentru darul atotcunoaşterii. Şi mai ales, de ce aleg să împartă cu noi, mici vlăstare întrebătoare, comorile pentru care, odată au trudit atât.

În primul moment în care te întâlneşti cu un om atât de maiestuos, când îi auzi întâiul cuvânt şi îi simţi tremurul aproape imperceptibil al vocii, poţi greşi crezând că niciodată nu vei reuşi să furi ceva de acolo. Însă mai apoi, în circumstanţe neimaginate, realizezi că şi el se poate tăia curăţând cartofi, că şi el zâmbeşte melancolic dacă îi revin amintiri, iar inima lui bate în exact aceeaşi limbă cu a ta. Felul unic în care îţi povesteşte despre războaiele daco-romane sau turuie prevederile Constituţiei Carliste este fascinant, în aceeaşi măsură în care naşte milioane de îndoieli. Te trezeşti visând la ce cavaler în armură lucioasă a fost odată sau la cum a luptat pentru mâna unei domniţe cu un curaj nemaivăzut în turnirul cel mai periculos.

Ş-apoi sună clopoţelul şi orice urmă de indoială dispare, când înainte de a ieşi un zâmbet însoţeşte bine-cunoscuta frază „şi aici rămânem”.

Această scriere îi este dedicată domnului profesor Onac Octavian.

Iana-Frezia crede că Onac Octavian este unul dintre cei mai buni profesori.

EDIT: 11.04.2015 Iana-Frezia nu mai crede că sus-numitul este unul dintre cei mai buni profesori. Îi este doar recunoscătoare că a înscris-o fără voia ei la un anumit concurs, într-un anumit an, pentru că știe ea bine ce i-a adus participarea aia. În rest, Doamne ferește...

IONA, IANA

         Am vrut sa fiu Iona! Am vrut să îmi pot exorciza fricile. Am vrut să înnebunesc frumos și să mă bucur că vorbesc unor pești care nici nu mă bagă în seamă. Am vrut să îmi iau inima în dinți și să mă sinucid ori de câte ori mi se pare că îmi poate fi eliberarea necesară.

         Iona nu e un învins. Iona e probabil, cel mai puternic dintre noi toți. Pentru că Iona a luptat până la capât și nu a lăsat disperarea să îl macine. A pus capăt exact când a dorit. Și și-a găsit și un țap ispășitor : drumul. Un fel de karma reinterpretată care a dat greș în a-i construi o cale potrivită.

         Desigur, se face ditamai tevatura în jurul locației personajului. Prea puțin important, căci Iona se află în fiecare dintre noi. Dar ce se întâmplă când îl găsești pe Iona și descoperi cu stupoare că nu se află tocmai unde l-ai crezut?

         Iona al meu știe să-mi scrie în suflet adevărate epistole. Iona știe să se lupte cu viața și moartea și mai știe și cum s-o învingă pe cea din urmă. Știe că e necesar și puternic și că poate. Iona nu vrea să renunțe. Și culmea, știe exact în care zi e nevoie să apară. Timid, greoi, dar apare. Iona știe cum să înceapă un lung și frumos proces de sinceritățuri cu o întâlnire fugitivă umbrită de ceva gri. Iona știe că e nevoie de el pe la mine. Și intră mândru pe porțile larg deschise care îl așteaptă cu drag.

         Iona știe să fie copil și să se facă mic de rușine. Știe să se laude cu sclipiri în ochi. Și chiar dacă evită să privească adânc în sufletul căruia îi vorbește, IONA simte unde e cald și drag și bun așa cum odată chiar el a sădit. În alt suflet. Merge acolo, la fel de încet și greoi, și se culcușește cuminte pentru că se simte bine.

         Lui Iona îi place de mine. Din felurite motive, pe care nu am voie să vi le spun pentru că mi-ar fura din Iona. În schimb, pot să spun cu mândrie și fericire, că Iona e o mămică.

         Nu a mea.