Am vrut sa fiu Iona! Am vrut să îmi pot
exorciza fricile. Am vrut să înnebunesc frumos și să mă bucur că vorbesc unor
pești care nici nu mă bagă în seamă. Am vrut să îmi iau inima în dinți și să mă
sinucid ori de câte ori mi se pare că îmi poate fi eliberarea necesară.
Iona nu e un învins. Iona e probabil,
cel mai puternic dintre noi toți. Pentru că Iona a luptat până la capât și nu a
lăsat disperarea să îl macine. A pus capăt exact când a dorit. Și și-a găsit și
un țap ispășitor : drumul. Un fel de karma reinterpretată care a dat greș în
a-i construi o cale potrivită.
Desigur, se face ditamai tevatura în
jurul locației personajului. Prea puțin important, căci Iona se află în fiecare
dintre noi. Dar ce se întâmplă când îl găsești pe Iona și descoperi cu stupoare
că nu se află tocmai unde l-ai crezut?
Iona al meu știe să-mi scrie în suflet adevărate
epistole. Iona știe să se lupte cu viața și moartea și mai știe și cum s-o învingă
pe cea din urmă. Știe că e necesar și puternic și că poate. Iona nu vrea să renunțe.
Și culmea, știe exact în care zi e nevoie să apară. Timid, greoi, dar apare. Iona
știe cum să înceapă un lung și frumos proces de sinceritățuri cu o întâlnire fugitivă
umbrită de ceva gri. Iona știe că e nevoie de el pe la mine. Și intră mândru pe
porțile larg deschise care îl așteaptă cu drag.
Iona știe să fie copil și să se facă mic
de rușine. Știe să se laude cu sclipiri în ochi. Și chiar dacă evită să privească
adânc în sufletul căruia îi vorbește, IONA simte unde e cald și drag și bun așa
cum odată chiar el a sădit. În alt suflet. Merge acolo, la fel de încet și greoi,
și se culcușește cuminte pentru că se simte bine.
Lui Iona îi place de mine. Din felurite
motive, pe care nu am voie să vi le spun pentru că mi-ar fura din Iona. În schimb,
pot să spun cu mândrie și fericire, că Iona e o mămică.
Nu a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu