DEMONII AMIEZII

       M-a răscolit. Pentru prima dată din multele dăți în care am lucrat, am repetat și ne-am enervat pentru spectacolul frumos ce va să fie, m-a răscolit. Iar blocul acesta de text e numai și numai despre demonul amiezii ce m-a atins pentru prima oară astăzi. Așadar, pentru o mai bună vizionare, vă rugăm să vă închideți telefoanele mobile și să dați play coloanei sonore din dotare.

         Și pentru că oricum sunt bănuită și acuzată în secret că cer prea mult și că mă înfig fără milă în suflete, acum vreau să calc cu bocancii pe unde (mă) doare mai tare.

         În zonele acelea ce ard mocnit, dar care refuză să se stingă.

         Știți cum arde focul mocnit?

         Ei bine, așa mă arde pe mine patosul creator. Despre care cred că mă părăsește și pe care nu vreau să-l las. Pe care îl țin cu disperare în mine și pentru care îmi sacrific puținul timp rămas cu cei dragi până la despărțirea maturizării. Până când ar trebui să-mi desfac aripile și să las viața să mă iubească la adevărata ei intensitate. Pentru care invoc cu răutate cele mai ascuțite arme pe care le am și scot cele mai întunecate vorbe pe care le arunc cu mândrie asupra celor ce merită atât de puțin să audă ce le e dat.

         Mereu am crezut că pentru artă și pentru ceea ce iubești trebuie sacrificat tot. Și cum spuneam mereu, tot e foarte mult. Dar fiecare are propriul fel de a găsi inspirație. De a produce și de a fi produs. Produs de dureri și doruri ce nu sunt alinate. Produs de recunoștințe și nevoi care pur și simplu nu își găsesc mângâierea. Produs de cele mai negre frici și zidurile înalte după care a atât de simplu să te ascunzi.

         Iar ceilalți, răniții, nu vor putea înțelege vreodată cât de binefăcătoare e liniștea și cât de dorite sunt jignirile. Doar pentru că au forța de a scoate la iveală ce-i mai bun. Ca și praful suflat ușor, ce descoperă frumusețea lemnului patinat de ani. Ei nu știu, ei nu înțeleg ce lupte se duc cu adevărat și cât de aproape de pisc am ajuns de atâtea și atâtea ori. Pentru că durerea nu obosește, și face ravagii câte zile are, cu aceeași intensitate. Atât sufletului, cât și minții. Dar am supraviețuit.

         Ne credem nemuritori și scoatem capul în soare zâmbitori, știind că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Crezând că pe noi ne ocolesc toate bolile și necazurile. Că suntem ATÂT de norocoși. Iar când dracii amiezii ne dau șuturi și palme, parcă ne-ar fi frică. Frică de boală, dar nu de noi. Frică de singurătate, dar nu de noi. Frică de pierdere, dar nu de noi.

         „Eu o să mor curând. Dar și ei o să moară.”