ZIUA ÎN CARE MI-AM DESCOPERIT SÂNII

          A fost la puţin timp după ce prima rochie cu spatele gol a intrat în viaţa mea. Era neagră, simplă, ca o noapte de vară. Şi mi-era frică să o port, credeam că imperfecţiunea fiinţei mele va fi de zeci de ori mai vizibilă şi mă voi expune în mod voluntar privirilor critice.

          Apoi o mână caldă, m-a ridicat şi a aruncat cu un gest plin de eleganţă, bucata de material pe mine. Şi mi s-a potrivit! Era făcută special pentru femeia din mine. Nu înţelegeam totuşi de ce oamenii se uită frumos la mine, de ce se bucură de curajul meu. Pentru că în ciuda evenimentelor recente, un copil a rămas în mine, şi se mai cere afară câteodată, să vadă lumea.

          Oglinda m-a lămurit. Erau doi muguraşi, pe un mugur mai măricel, cu stele pictate la vest de inimă. Care cu atâta plăcere se alintau în materialul moale şi parfumat. Parcă erau făcuţi special pentru sărutări şi atingeri tandre. Şi erau ai mei. Numai şi numai ai mei. Să îi împart cu cine vreau eu, să îi împovărez cu sentimente greoaie, să îi agit cu bătăi ritmate ale vieţii.

          Aceea a fost ziua în care, cu adevărat, am devenit femeie. Ziua în care am avut curaj să ies fără bariere şi apărătoare care să le ascundă fragilitatea. Noaptea în care am dormit fericită, că tricoul meu alb se va împrieteni în sfârşit cu ei. Când am învăţat că nu sunt nici floarea, nici fructul. Eu sunt copacul. Şi că uneori, mai mult e mai bun. Că uneori curajul eliberează. Că uneori încrederea nu este sfărmată. Că uneori oamenii rămân şi ştiu să aibă grijă de muguraşii pe care eventual alegem să-i încredinţăm.

          Ziua în care mi-am descoperit sânii a fost ziua în care am început ...