SCRISOARE ADULŢILOR

Salut! Sunt eu, o adolescentă. Numele meu nu e important, pentru că nu va dăinui peste veacuri, şi nici nu va revoluţiona vreo industrie. Numele meu are doar o rugăminte, şi milioane de întrebări.

Nu ne lăsaţi! Nu ne abandonaţi destinele în mijlocul pustiului şi nu ne prăbuşiţi şansele. Poate voi aţi pierdut. Poate oportunităţile vieţilor voastre s-au spulberat, dar nu le lăsaţi şi pe ale noastre. Aveti datoria de a ne purta de grijă. Suntem cea mai vulnerabilă şi osândită generaţie. Am fost folosiţi ca să se găsească cea mai bună metodă de evaluare, şi pe noi ne-a prins bacul schimbat. Îngrijiţi-ne puţin sufletele.

Voi v-aţi pierdut. Cu noi ce faceţi? Ce faceţi cu ţara asta moartă? Cui lăsaţi moştenire bogăţiile cerului şi secretele copacilor? Aveţi responsabilitatea destinelor noastre. Nu ne aruncaţi în spate viitorul, că o să-l rătăcim undeva între noapte şi zi. Şi atunci va trebui să ne construim fiecare un soare. Să-l îngrijim şi să-l creştem mare, ca să ne spună unde ne găsim viitorul.

Vedeţi voi, ar fi prea greu. Să îi învăţăm dorinţele şi să îi respectăm plăcerile. Să ştim că va apărea pe la 4 după amiaza, şi să ne amintim să fim mereu fericiţi pe la 3. Să ştim că dacă îl gâdilăm ne va zâmbi şi va creşte puţin mai mult. Şi dacă fie şi pentru o zi, am uita de soarele nostru leneş, ne vom fi înecat soarta în oceanul uitării.

Aşa că nu ne uitaţi, nu ne părăsiţi. Salvaţi-ne, salvaţi-vă. Ieşiţi în stradă şi strigaţi-vă demnitatea! Scrieţi pe toate gardurile că vreţi mai mult. Şi când momentul va veni, oh, dar când va veni, veţi fi atât de plini de bucurie si gratitudine, încât nici o rană de demult nu va mai ustura şi toate jignirile neiertate vor înceta să doară.

Luptaţi pentru noi, căci recunoscători fiind, vom lupta la rândul nostru. Pentru voi.

FĂRĂ AER

          A apărut vara asta o piesă cu titlul ăsta. Am detestat-o din prima clipă în care am auzit-o. Versuri proaste, linie melodică stupidă, plus că oriunde întorceai capul, sau mai bine zis urechea, mergea refernul ei obositor.

          Am întâlnit din nou cuvintele astea două în cea mai proaspătă achiziţie beletristică în care îmi pun mari speranţe şi sper să nu fie o dezamăgire ca predecesoarea ei. Oricum ... citindu-le am început să mă gândesc. Noi nu mai avem aer să respirăm de câte lucruri permitem să ne complice viaţa.

          Iar fără aer, cum am putea trage din ţigară? Cum am iubi? Cum am pupa frunţi adormite? Cum am abuza de un soare întârziat dar al naibii de călduros din noiembrie? Cum am trăi?

          Eu şi soarele meu ne bucurăm dimineaţă de dimineaţă de aer. Aerul acela încărcat de fum şi praf pe care îl resiprăm. Aerul care ămi aminteşte că am două posibilităţi : să mă întorc leneşă în pat şi să mă consolez cu visele mele sau să pun mâna pe cana aia de cafea din capătul mesei, să îmi trag şosetele colorate şi să încerc să îndeplinesc tot ce visez. Fie cu ochii deschişi, fie în nopţile liniştite.

          Ştiu că port flăcări multe în sufletul meu şi uneori, când nu îmi rămâne nimic altceva de ars trebuie să renunţ rând pe rând la ele. La un orgoliu ca să încerc să conving că anumiţi poeţi s-ar răsuci în mormânt de-ar şti ce aiurea le este interpretată opera. La o încăpăţânare de dragul unei îmbrăţişări atât de necesare. La o limbă scoasă puştiului neastâmpărat din parc că poate poate a avut o copilărie grea.

          Apoi flăcările mele se transformă din scântei de ţigară în adevărate incendii şi ard şi mistuie tot în cale. Şi mă anunţă mândre că defapt mie nu îmi prea pasă cine cum interpretează poezii sau de ce copiii din parcuri sunt răutăcioşi. Mie îmi pasă doar de mine şi egoismul e chiar bun în cazul dat.

          Astfel fac economie. De aer, de foc. De idei şi gânduri ce nu merită deloc împărtăşite cu toată lumea. Gânduri ce-s ale mele de oferit oamenilor care au păturici şi atât. Câţiva, puţini, dar minunaţi.

MATEMATICI

IPOTEZĂ

Câteodată te copleşeşte o fericire inexplicabilă. Deşi toate şansele şi întâmplările recente sunt împotriva ta, eşti mulţumit de tine.

Acelaşi cer că veghează paşii, număraţi aceleşi stele noaptea şi chiar nu are relevanţă câţi kilometri vă despart. Împărţiţi aceleaşi amintiri şi vă leagă tot atâtea clipe. Iubirea nu moare. Stăruie acolo, impregnată în aşternuturi şi în sânge. Singura cale de a trece peste e regretul. Regret ce te va bântui o vreme, mai puţin în zilele cu soare. Ei, de o vreme încoace plouă. Şi plouă ... Şi tot plouă.

Trecerea de la întuneric la lumină se face doar prin sânge. Prin orgie. Prin durere. Prin iad dezlănţuit. Fiecare chin la care ţi-ai supus sufletul, care te-a ars, care ţi-a zgâriat poveşti pe vertebre se dovedeşte a fi meritat. Doar cunoscându-l ţi-a fost permis să mergi pe drumul tău. Prin infern recreat pe pământ, prin zone paradisiace ale gândurilor şi peste purgatoriul şlefuit de suspine; ţi-au fost întorşi paşii, ai fost închis înăuntru, îngropat dedesubt, adânc printre şi deasupra ...

CONCLUZIE

Trebuie să te doară ca să simţi că trăieşti. Înjunghiat de milioane de pumnale, doborât sub centrul pământului şi apoi renăscut ca un fluture ce nu are cunoştinţă de păcat. După fiecare cădere să simţi că ţi se oferă o nouă şansă, că eşti absolvit de toate nelegiurile şi totul e pur.

Frica răneşte mai adânc ca o sabie iar părerile de rău devin tardive cu fiecare minut ce se scurge. Mai bine să regreţi deciziile imatur-iresposabile dar asumate, decât să te întrebi mereu ’’cum ar fi fost dacă’’. Dacă nu pleca, dacă nu se afla, dacă nu plângeai, dacă, dacă ...

Câteodată sunt curioasă cum e viaţa celor simpli, a celor care nu cunosc durerea şi adevărata ei forţă. Cei care aruncă două cuvinte preţioase în van. Probabil că le este atât de uşor. Şi uneori aproape că-mi doresc să fiu şi eu astfel. Dar apoi vine armata mea de fluturi ce odată dărâma graniţele teritoriilor şi-mi spune că n-am de ce. Mai bine să cunosc toate feţele oglinzii, ca apoi să ştiu în care să-mi admir nebunia. E o calitate şi o corvoadă deosebită, pentru care mulţi ar muta munţii. Ce noroc pe mine!

DEMONSTRAŢIA

Stă în fiecare ţigară fumată pe ascuns. E atâta frumuseţe ingenuă în dansul fumului. Atâta pasiune şi zbatere în lupta cu vântul. Este emoţie, şi dăruire şi dor. Ca un copil ce se chinuie să purceadă în înţelesurile ascunse ale lumii. Şi care, în final, reuşeşte să arunce ghemul de aţă, doar ca să aibă cu ce se juca o oră mai târziu. Iar când ghemul devine prea mare, îl împrăştie în neant, dăruind lumii din înţelesurile universului său. Atâta frumuseţe. În 7 minute interzise.

NEMEROVSCHI DE TREI ZILE

          Foarte mişto nume, mi-am zis. Asta era acu vreo 3 ani când am auzit prima dată de tanti asta. Aveam nişte prietene tare dubioase pe atunci, cu care nu prea înţeleg de ce m-am înhăitat. N-aveam nimic în comun dar vorbeam şi ne credeam ’BFF’. În fine, nu asta e important. Am auzit că ar scrie cel puţin interesant.

          Acu o săptămână a venit mama la mine foarte încântată de ceva ofertă primită cum că poţi comanda cărţi cu 50% reducere de pe ceva site. Şi am zis ’’hai să!’’. Neştiind ce să-mi aleg, nici nu cred că e vreodată uşor să alegi dintr-o librărie online care are absolut orice vrei, mi-am amintit de Nemerovschi şi ale ei romane pentru adolescenţi şi am decis să-i dau o şansă. O şansă numită ’nymphette_dark99’ ce m-a costat doar vreo douăj de lei.

          A ajuns coletul într-o zi de vineri. Cu câteva ore înainte să plec la o aniversare (La mulţi ani, din nou, Cristina!). Am răsfoit cartea curioasă ignorând aproape miserupist restul pachetului. Prima pagină. Versuri din Green Day. A doua pagină, capitolul 1. Apelative la adresa maică-sii, referinţe la marele 89 „revoluţia pulii”. Ah, bun, încă una care zice că dacă trânteşte o înjurătură ademeneşte mai mulţi curioşi. Mai răsfoiesc, mai găsesc mădulare. Sună telefonul, plec la aniversare, apoi în oraş. Gândul îmi rămâne la Nemerovschi.

          Curiozitatea nu se putea abţine, nenorocita, credea că mă poate atrage. Ei na! Am luat cartea în dimineaţa încercănată şi am topit prima sută de pagini. Nimic spectaculos. O copilă de 13 ani care se poartă de parcă ar avea 19, care face sex, care se îmbracă indecent. Chestii comune. Vezi peste tot aşa ceva. Bun... Mai încercăm. Aflu că asta mică trebuie să ajungă din Braşov la Bucureşti la majoratul iubitului ei. Şi ioi şi vai Doamne, ce aventuri până acolo. A scos un ochi, a ucis un cocalar, a răpit un handicapat şi s-a împrietenit cu o actriţă fără nume.

          Ajunge domnişoara în Bucureşti, cumpără un căţel frumos de tot, cel puţin aşa susţin personajele principale, şi totul se termină cu un grup de copii beţi în Vamă.

          Speram la mai mult. Pur şi simplu numele o recomanda. Ne-me-rov-schi. Sună puternic şi înţelept. Sună a femeie care poate să atingă sufletele cititorilor. Iar cartea era pe cale să se termine. Am găsit ceva-ul. Nişte gânduri aparţinând eroinei care rememorează violul la care a fost supusă acum doi ani. Viol uşor forţat, uşor stupid, ce-i drept, relatat de o copilă. Şi asta ni, eroina, zice pe la pagina 319 (din 319), asumându-şi ultima şansă pe care i-am acordat-o, că „O să fie cea mai tare zi din viaţa noastră. O SĂ FIE. Mâine. Vai cum poate să sune. Mâine.”

          Adică întreg romanul, literatura asta de boudoire care mi-a omorât trei zile e despre o tristă care face tâmpenii doar de teama că MÂINE nu va mai exista şi nu se poate să dispară înainte să fie sigură că le-a încercat pe toate.

          Nu credeam să-mi placă. Nici acum nu sunt sigură. Au fost, trebuie să recunosc, câteva pasaje la care am zâmbit, altele la care am râs. Am râs pentru că mi s-au părut stupide. Am râs pentru că mi s-a părut că umorul negru e chiar bun. În schimb n-am lăcrimat, n-am empatizat cu personajul, n-am strâmbat din gură citind cele 5 pagini în care explică ce plăcere îi provoacă şiroaiele de sânge ce se prelingeau pe pieptul cocalarului.

          În continuare mi se pare o carte pentru domnişoare ce caută atenţie, un fel de ghid despre cum să fii cea mai tare făcând numai tâmpenii.

          Ah! Mai avea o vorbă copila, dar mi-e lene să caut acum citatul. Cică oamenii trebuie să înveţe să trăiască pentru ei şi să se facă fericiţi. Că ar fi datoria fiecăruia să-şi împlinească visele şi să nu se lase tras înapoi sau corupt de turmă. Hai, că aici sunt de acord! În rest, roman la juma’ de preţ şi absolut nimic mai mult.

„Mâine.”

FERICIRE

          Foarte relativă fericirea asta. Pentru unii e doar o cafea dimineaţa, în timp ce alţii au nevoie de nenumărate dovezi de afecţiune şi siropării din astea.

Fericire e când văd toată lumea de care mi-era cândva frică ascunsă în ochii tăi. Când ştiu că salvarea poate veni din cele mai nebănuite părţi.

          Fericirea sunt oamenii care rămân orice ar fi. Cei care nu se sperie de zilele mai puţin frumoase şi ascultă şi sfătuiesc. Care ştiu că uneori cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu faci nimic. Doar să priveşti şi să ţii strâns între două păturici ce contează cel mai mult.

          Fericire e momentul în care apare exact cine trebuie în lumina palidă a câtorva lumânări. Când mă scufund în jerseul tău şi aroma parfumului nou cu care încă nu am făcut cunoştinţă mă adoptă şi mă pierd de tot în ţesătura înţepătoare, protejată şi ferită de orice ar putea părea dureros.

          Fericire e să ştii să eşti dorit şi îndrăgit. Fie, printre aburi de alcool şi miros de tutun. Printre greşeli şi orgolii aruncate la gunoi în dimineaţa următoare. E conştiinţa faptului că absolut nimic nu poate să fie destul de aiurea încât să alunge ceva-ul acela care se încăpăţânează, al naibii, să dăinuie peste vreme.

          Fericire e ziua de toamnă căreia nu-i dădeai nici o şansă la mai bine, dar care totuşi se dovedeşte a fi exact cum trebuie. Zi ce se asortează perfect cu un anumit moment din primăvară în care două suflete s-au legat cu dorinţă şi încredere.

          Fericire e să simţi înăuntrul tău pulsând simţăminte şi adevăruri netăgăduite pe care nu ţi le poate lua nimeni nicicum. Să ştii că din cap până în picioare eşti o adunătură mică mică de lacrimi şi broboane de transpiraţie care vindecă şi liniştesc.

          Fericire e un zâmbet adormit adresat unei mame ce urmează să plece o săptămână şi face din asta ditamai evenimentul. Fericire este să nu înţelegi de ce caută câteva minute în care să-ţi vadă ochii chiar dacă între timp te ceartă că iar ai venit acasă mirosind a fum. Să ajungi pe la 4 dimineaţa spăşită pentru că te aşteaptă îngrijorată deşi ştie bine unde şi cu cine pierzi nopţile. Să-ţi iei ceaiul şi să zâmbeşti mulţumitor că încă te mai ceartă pentru nimicuri din astea. Iar mai presus, să conştientizezi cât de mult îţi vor lipsi într-un an toate privirile dezaprobatoare de la răsărit căci ai întârziat mult peste ora promisă.

          Fericită e ziua leneşa ce începe în ritm molatec dar continuă cu aplomb luând cu asalt fiinţa ta înfofolită în două jersee şi cizme urâte dar călduroase din cale-afară. Ziua căreia îi dai şansa să fie cea mai bună pentru că pur şi simplu soarele a răsărit încrezător.

          Fericire e să răspunzi bine la nenorocita aia de oră de istorie pentru care te-ai tot pregătit şi să simţi că profu’ se uită cu drag la tine. Pe bune cu drag, nu pentru că ai participat la concursuri şi i-ai făcut pe plac un semestru lung şi obositor.

          Fericire e să zâmbeşti răutăcios că alţii au luat o notă mică şi să te simţi vinovat doar o secundă. Pentru că apoi îţi dai seama că defapt nu îţi pasă absolut deloc şi răzi pe sub bancă împreună cu 2-3 femei dragi.

Fericirea mea cea mai mare are un nume şi un zâmbet fermecător!