Foarte mişto nume, mi-am zis. Asta era
acu vreo 3 ani când am auzit prima dată de tanti asta. Aveam nişte prietene
tare dubioase pe atunci, cu care nu prea înţeleg de ce m-am înhăitat. N-aveam
nimic în comun dar vorbeam şi ne credeam ’BFF’. În fine, nu asta e important.
Am auzit că ar scrie cel puţin interesant.
Acu o săptămână a venit mama la mine
foarte încântată de ceva ofertă primită cum că poţi comanda cărţi cu 50%
reducere de pe ceva site. Şi am zis ’’hai să!’’. Neştiind ce să-mi aleg, nici
nu cred că e vreodată uşor să alegi dintr-o librărie online care are absolut
orice vrei, mi-am amintit de Nemerovschi şi ale ei romane pentru adolescenţi şi
am decis să-i dau o şansă. O şansă numită ’nymphette_dark99’ ce m-a costat doar
vreo douăj de lei.
A ajuns coletul într-o zi de vineri.
Cu câteva ore înainte să plec la o aniversare (La mulţi ani, din nou,
Cristina!). Am răsfoit cartea curioasă ignorând aproape miserupist restul
pachetului. Prima pagină. Versuri din Green Day. A doua pagină, capitolul 1.
Apelative la adresa maică-sii, referinţe la marele 89 „revoluţia pulii”. Ah,
bun, încă una care zice că dacă trânteşte o înjurătură ademeneşte mai mulţi
curioşi. Mai răsfoiesc, mai găsesc mădulare. Sună telefonul, plec la
aniversare, apoi în oraş. Gândul îmi rămâne la Nemerovschi.
Curiozitatea nu se putea abţine,
nenorocita, credea că mă poate atrage. Ei na! Am luat cartea în dimineaţa
încercănată şi am topit prima sută de pagini. Nimic spectaculos. O copilă de 13
ani care se poartă de parcă ar avea 19, care face sex, care se îmbracă
indecent. Chestii comune. Vezi peste tot aşa ceva. Bun... Mai încercăm. Aflu că
asta mică trebuie să ajungă din Braşov la Bucureşti la majoratul iubitului ei.
Şi ioi şi vai Doamne, ce aventuri până acolo. A scos un ochi, a
ucis un cocalar, a răpit un handicapat şi s-a împrietenit cu o actriţă fără
nume.
Ajunge domnişoara în Bucureşti,
cumpără un căţel frumos de tot, cel puţin aşa susţin personajele principale, şi
totul se termină cu un grup de copii beţi în Vamă.
Speram la mai mult. Pur şi simplu
numele o recomanda. Ne-me-rov-schi. Sună puternic şi înţelept. Sună a femeie
care poate să atingă sufletele cititorilor. Iar cartea era pe cale să se
termine. Am găsit ceva-ul. Nişte gânduri aparţinând eroinei care
rememorează violul la care a fost supusă acum doi ani. Viol uşor forţat, uşor
stupid, ce-i drept, relatat de o copilă. Şi asta ni, eroina, zice pe la pagina
319 (din 319), asumându-şi ultima şansă pe care i-am acordat-o, că „O să fie
cea mai tare zi din viaţa noastră. O SĂ FIE. Mâine. Vai cum poate să sune.
Mâine.”
Adică întreg romanul,
literatura asta de boudoire care mi-a omorât trei zile e despre o tristă care face
tâmpenii doar de teama că MÂINE nu va mai exista şi nu se poate să dispară
înainte să fie sigură că le-a încercat pe toate.
Nu credeam să-mi placă.
Nici acum nu sunt sigură. Au fost, trebuie să recunosc, câteva pasaje la care am zâmbit,
altele la care am râs. Am râs pentru că mi s-au părut stupide. Am râs pentru că
mi s-a părut că umorul negru e chiar bun. În schimb n-am lăcrimat, n-am
empatizat cu personajul, n-am strâmbat din gură citind cele 5 pagini în care
explică ce plăcere îi provoacă şiroaiele de sânge ce se prelingeau pe pieptul
cocalarului.
În continuare mi se pare
o carte pentru domnişoare ce caută atenţie, un fel de ghid despre cum să fii
cea mai tare făcând numai tâmpenii.
Ah! Mai avea o vorbă
copila, dar mi-e lene să caut acum citatul. Cică oamenii
trebuie să înveţe să trăiască pentru ei şi să se facă fericiţi. Că ar fi
datoria fiecăruia să-şi împlinească visele şi să nu se lase tras înapoi sau
corupt de turmă. Hai, că aici sunt de acord! În rest, roman la juma’ de preţ
şi absolut nimic mai mult.
„Mâine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu