OH MAN...

         Bărbații sunt ușor de manipulat și de cucerit. Ajunge să-ți puște un nasture de la cămașă sau să îți alunece fusta mai sus decât e decent. Sunt gata, ca niște mielușei sub conducerea femeii care a îndrăznit să ceară ce-i place. Nu vor recunoaște niciodată cam cât de îndrăgostiți sunt, în felul lor, deloc compatibil cu cerințele sexului frumos.

         Bărbaților le place să se audă vorbind. Înnebunesc la ideea că dețin toate informațiile pământului și se cred adevărați zei. Găsesc ei o bucurie în discursuri lungi, cu scurte pauze sau accentuarea unor cuvinte, în scopul ... pe care numai ei îl știu.

         De asemenea, vor să se știe dominatori. Au un zâmbet malefico-satisfăcut când își privesc femeile dormind, lipsite de apărare și le știu depinzând în covârșitoare și înfricoșătoare măsură de ei. Îi încântă ideea că pot distruge nisipul pe care îl țin în palme atât de ușor. Se dau migăloși și atenți la nevoile partenerei, dar pe ascuns, se bucură de puterea pe care o au.

         Vor să creadă că sunt superiori. Că reprezintă apogeul lanțului trofic și uită în mod voit toate momentele de slăbiciune și nevoia de afecțiune pe care și-o satisfăceau prin femei. Cât mai multe femei, pentru că nevoia de a cuceri nu se termină niciodată. Deși consideră încercatul de puteri inutil, o fac și ei, poate inconștient dar își găsesc dorință în cea mai pură stare astfel.

         Nu ai de unde să știi când sunt cu adevărat sinceri. Pentru că-s bărbați. Pentru că nu au o atitudine constantă. Te pot iubi, iar la o secundă după să-și bage picioarele în iubirea aia. Ah, și nu prea sunt stăpâni pe noțiunea de iubire. Se vor ființe raționale care pun nevoile psihice pe planul secund și se lasă ghidați doar de instinct.

         Și îți vor dedica piese, și timpul lor. Vor avea vorbele la îndemână și parcă te vor face și fericită. Îți vor oferi lucruri de amintit, vor ști exact cum te simți pentru că vei fi sinceră sperând la același lucru în schimb. Și va fi atât de bine câteodată, iar alteori va durea simpla lor absență, și rămâi cu amintirile să-ți țină de cald, pentru că ei sunt pe primul loc. Va fi cald și drag. Vor ști să-ți ofere păturici și cafele mult prea matinale și pene de pe la concerte. Și probabil că te vor lăsa să le furi haine și vor face chiar sacrificiul de a consuma niște litri de benzină în plus doar pentru tine.

         Dar în final, se vor considera tot mai importanți, crezând că tot le este dedicat și că au drept suprem asupra ta. Și te vor lăsa. Goală, rece și nepăsătoare la orice te face să simți că trăiești.

         Știi de ce când suntem dezamăgiți zicem ”Oh man”? 

         Pentru că bărbații sunt o dezamăgire. De obicei. Câteodată. Uneori. Mai rar, așa.

CRĂCIUNISME

         25 decembrie. Puțin după ora 22. Mi-au plecat musafirii, am lăsat pe mâine restul de povești și m-am retras într-o cană de ceai care n-are nici o treabă cu sezonul. Foarte bine! Mă cam enervează luminițele din brad. Am început să scriu fără să am vreun scop anume.

         Cred că pot totuși să povestesc ce înseamnă Crăciunul pentru mine. Și contrar a ceea ce crede toată lumea, nu mă voi lega de scrierile care au aceeași tematică. Ce-i drept, m-am ferit de ele ca dracu’ de tămâie tocmai știind că voi dori să fiu subiectivă când îmi prezint părerea.

         Scroll-uind pe facebook, îmi dau seama că, spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, nu am simțit nevoia să postez update-uri la minut despre ce am primit și cum mi-am decorat bradul. S-o spun pe aia dreaptă nici nu îmi amintesc prea bine ce am primit.

         Știu doar că am văzut niște zâmbete sincere și niște aproape lacrimi de emoție pe care le așteptam demult. Apoi am mai primit vreo trei îmbrățișări de la oameni despre care nici nu știam ce dragi mi-s. Am fost rereregăsită de oameni faini cărora am uitat că le duc dorul și am mulțumit sincer celor ce mi-au urat fel de fel de sărbători; frumoase, fericite, binecuvântate.

         Apoi mai știu că am împachetat cadouri până în ultima clipă, pentru că mi se pare mult prea plictisitor să le primești în pungi. Și le-am împachetat cu drag și bucurie știind cât vor plăcea. Știu și că azi nu a durut și nu a lipsit absolut nimic. Azi nu m-a uitat nimeni, și chiar dacă m-a uitat am avut eu grijă. Azi nu am uitat pe nimeni, și nu, nu o să îmi cer iertare pentru că am omis pe cineva. Cei importanți sunt fix la locul lor.

Azi nu am fost supărată, azi nu am plâns, azi am fost un ghem de potențial fericit și împlinit că deși nu se aștepta, a simțit un Crăciun la care nu mai spera de când a dispărut aroma zăpezii din cartier.

         Azi știu că a fost o zi faină de tot și nici măcar beculețe astea psihedelice nu pot să strice bucuria tâmpă ce mă încearcă fără vreo explicație anume. Știam eu că iubesc sărbătoarea, dar nu am crezut nici în ruptul capului că oamenii mari au dreptate și lucrurile pot fi îndreptate prin așa-zisele miracole de Crăciun.

         Era evident că mă voi lega și de sărbătoarea asta, nu?

ORGASME ȘI DIN ALEA

         Actul în sine, cel de a plânge, seamănă din cale-afară cu un orgasm. Probabil diferă ca sentiment și motivație și multe altele, dar fizic vorbind cele două se aseamănă.

         În primul rând, apar când te aștepți mai puțin. Poți să stai cuminte, așteptând și întrebându-te de ce nu se întâmplă dacă tu simți cu fiecare milimetru al trupului că trebuie. Poți să te rogi, să forțezi niște sughițuri obosite, tot vor apărea exact când vor ele.

Iar dacă sunt mimate se vede, orice ai face. Lacrimile false ascund chinuit un zâmbet, iar orgasmul cu gemete care mai degrabă par a fi răgete de lei nu are nici o valoare pentru gâdilarea orgoliului partenerului.

         Pe de altă parte, își ating apogeul cu un murmur aproape imperceptibil. Cu toate că icnetele și scâncetele ce îi precedă ar putea cutremura blocuri întregi, climaxul e liniștit, poate doar ușor țipat. Ca o eliberare atât de așteptată. Tremuratul și spasmele din ambele cazuri sunt doar bonus. Nu se întâmplă mereu și nu au absolut niciodată aceeași intensitate.

         Iar după ce ai terminat, după ce ai dat tot afară apare nevoia de mai mult. Că parcă nu a fost destul de bine, parcă ar mai fi lucruri pe care să le vrei vindecate, poate că nu a ieșit cum te-ai așteptat sau pur și simplu simți că încă odată ar face mai bine. Procesul va fi mult mai greoi, atingerea stării absolute de relaxare și concentrarea pe ce trebuie să te stârnească înseamnă o întreagă filosofie. Pe care o uiți în acel moment, pentru că instinctele sunt primordiale, da’ mă rog.

         Mai merită menționat tot aici că nimeni pe toată planeta asta nu plânge și nu are nici orgasm ca tine. Nici tu nu plângi cum ai orgasm. De exemplu, lacrimile știu să-ți curgă liniștite, să ardă mocnit înăuntrul tău și cumva reușești să stăpânești toată furia și să ții închis în tine tot, dar când vine vorba de orgasm faci ca toți dracii și nu te știe opri nimeni.

          Am dreptate.

OAMENI FRUMOȘI

         Am cunoscut mulți oameni frumoși. Pe unii i-am văzut crescând și crescându-mă. Altora le-am simțit doar parfumul în trecere, iar pe alții i-am uitat printre emoții și frici.

         Am întâlnit niște femei frumoase din cale-afară. Femei care te hipnotizează și nu-ți mai poți lua ochii de la ele. Frumoase din toate punctele de vedere și chiar perfecte. Fără vârstă, fără trăsături scrise în tipare, fără clișee blonde sau picioare kilometrice. Sunt femeile de care ai nevoie în exact momentul în care le remarci. Nu sunt peste tot, dar nici puține nu-s. Exact cât trebuie. Probabil asta le și definește, doza perfectă din tot ce e nevoie. Nu îți sar în ochi, tocmai pentru că știu atâtea lucruri pe care nu au habar că le știu. Iar nevoia de a străluci e departe de existența lor. Trebuie doar să înveți să le vezi și apoi să le deosebești. Iar de aici depinde doar de ce vrei să vezi, ce cauți și ce aștepți. Oricum, ele stau pasive, fără să deranjeze pe nimeni, așteptând să fie găsite. N-ai cum să nu le vezi în mulțime, tocmai pentru că sunt atât de diferite încât nu știu să se ascundă decât în fața ochilor tăi.

         Am cunoscut bărbați frumoși. Bărbați curajoși cu simțul răspunderii care dărâmă orice etaloane și alte basme. Care nu țin să se bată cu cărămida în piept că au făcut aia și cealaltă. Au ei așa o lumină specială după care te plimbi amețit. Parcă ai avea tendința să îi alegi să-ți fie stăpâni, să te îmbeți cu parfumul lor, să-ți domine fiecare milimetru al sufletului și să-și facă de cap cu zeița ta intimă. Pentru totdeauna. Unică experiență, care se întâmplă mereu acum. Pentru că dacă găsești un om din ăsta, nu se mai termină niciodată. Chiar dacă nu-l mai simți. Efectul asupra ta a fost mult prea mare. Te redescoperi, te surprinzi pe tine, transformându-te neîncetat și treptat, devenind din ce în ce mai mult tu. Am avut o problemă cu bărbații încă de la început. Mi-am schimbat percepția.

         Oamenii frumoși există. Trebuie crezut că există, iar asta se face numai lăsând deoparte scepticismul, ca să ți se limpezească vederea și să-ți recapeți restul simțurilor, de care nici nu știai. Să poți deveni, la rândul tău un om frumos ca mai apoi să te ascunzi prin mulțime doar pentru că nu simți nici o nevoie de a ieși în evidență sau de a atrage priviri curioase. Procesul va fi lung și anevoios, dar va merita cum nu știu spune. Momentul acela în care ... Ei bine, cred că știm fiecare despre ce moment zic eu aici.

Vei auzi muzica în culori și în adiere, răcoare, mângâiere sau căldură. O să simți atingerile imposibil de descris în cuvinte, doar pentru că nu au fost încă rostite vreodată. Ai să visezi vise și arome ce rătăcesc demult în tine. Ai să reușești chiar să miroși culoarea 7.

ALT FEL DE RETROSPECTIVĂ

         Azi dimineață m-am simțit certată. A venit mama la mine să-mi spună că nu am scris demult. ’Păi dacă nu mi-a venit!’ am răspuns. Totuși m-am apucat acum să recitesc câte și mai câte am scris eu în acești doi ani minunați. Și sunt chiar multe, măi! Sunt multe și diferite din cale-afară.

         Am evoluat. Am stagnat. Am avut luni în care am uitat complet că am un ‘Lalalaaa!’ în laptop care mă așteaptă cuminte. Am scris despre ploi și ceaiuri. Mi-am povestit dezamăgirile. Am iubit inocent, dârz, fals și cine mai știe cum. Am învățat să joc teatru ca să mă protejez, apoi mi-am dărâmat singură zidurile pentru că așa simțeam că ar fi bine. Le-am construit iar. M-am simțit singură, am fost sufocată de prea multe întrebări, am avut reacții idioate și apoi m-am bucurat că exist. Am zâmbit recunoscătoare pentru că cineva îmi spusese că zâmbetul meu are puterea de a-i însenina zilele.

         Am făcut stocul produselor cosmetice, am tras linie sub pachetele de țigări și sticlele goale. Mi-am numărat dușurile prelungite și băile aromate. Am împărțit flacoanele goale la elasticele de păr pierdute și le-am înmulțit cu ace de păr.

         Am crescut. Vreo 2 centimetri poate. Poate totuși nu. M-am schimbat, m-am maturizat. Mă încăpățânez încă să dovedesc contrariul pentru că mi-e cam frică de ce bestii aș putea lăsa afară, la joacă. Bestiilor mele le place să se joace cu suflete, iar eu n-am chef să-mi asum daune morale și alte cele.

         Judec aspru pentru că îmi face plăcere. Nu mă simt mai superioară, nu îmi pare că aș avea acest drept, totuși mai arunc priviri urâcioase în stânga și în dreapta. Condamn tot ce nu-i vis și râd de cei ce au un crez stabil. Mi se pare mie că viața-i făcută din schimbare așa că nu respect nimic fix.

         Fac pe deșteapta al naibii de mult. Am uneori niște replici ... să-mi trăiască. Produc și certuri inutile cât încape. Mă apăr uneori rănind. Alung oameni. Oamenii vin inapoi. Mă alungă ei. Iar în final totul pare să rămână exact la fel. Era într-o vreme o poză foarte populară cu ceva citat motivațional, genul acela care tronează ca adevăr general pentru generația de copile moarte după deep shit. Și zicea poza aia așa : Pare că nimic nu s-a schimbat, dar când privești înapoi totul e diferit. Dacă trecem peste exprimarea care lasă de dorit și, probabil, apusul psihedelic din fundal, ideea citatului e destul de potrivită. Parcă, parcă ar fi adevărat.

         Am devenit hedonistă cu acte în regulă. Calc tot în picioare ca să fac să îmi fie mie bine. Îmi pasă prea puțin de victimele colaterale și nu pun preț pe oamenii proști care nu se știu repara.

         Iar pentru că tot m-am apucat de retrospectivă, crezând încăpățânată că 2014 nu mai are ce să-mi ofere deosebit, hai să o ducem la capăt... Promit să editez orice întâmplări fericite mă vor surprinde în cele două săptămâni rămase.

         Adunăm două luni de singurătate cu o oră de fericire supremă. Mai presărăm niște încredere primită și niște încredere acordată, asezonăm cu lacrimi din belșug și punem un zâmbet de decor. O schimbare majoră merge mână-n mână cu sentimentul simțit cu câteva zile înainte. Sfaturile și tot ce a mai rămas nespus aruncăm deoparte căci nu mai poate schimba cu nimic, nimicul.

         Oamenii noi și oamenii vechi, concertele și festivalurile marcante le punem deoparte, la căldurică până vara următoare. Pe cei ce au plecat, dintre noi sau de lângă noi, îi păstrăm în suflet. Pe cei pe care i-am dat afara ii lasam in ploaie sa planga singuri. Visele le lăsăm la locul lor dacă nu și-au găsit finalitatea. Dezamăgările le îngropăm adânc, căci nu ne mai trebuie oricum. Descurajările le mai condamnăm puțin și apoi le alăturăm regretelor. Nopțile, dormite, nedormite, plânse, transpirate, umede, fierbinți sau cum or mai fi fost ele, le ascundem într-un zâmbet.

         Un anumit buchet de frezii care a vegheat trei nopți întregi somnul liniștit, un castron portocaliu, o brichetă galbenă nereturnată, câteva lumânări și un ambalaj de ciocolată cu vacă pe el înseamnă 2014. O bandană dată, o bandană luată, chiloți și șosete primite cadou înseamnă 2014. Băuturi multe prea scumpe, trei shaorme împărțite, niște cafele despre care nu știe nimeni, orele de istorie de la 7 și concursul la care am mers numai ca să dovedesc că nu-i de mine, înseamnă 2014.

         Bucuria oferirii de cadouri, bucuria găsirii cadoului perfect și zâmbetul larg ce își etalează mândru retardul după ce scuturi de câteva ori cutia cu ceva-ul mult așteptat. Emoția dinaintea unui test care îți poate decide media, mândria că ai făcut ceva bine, sentimentul că unii oameni chiar nu te suportă, iar asta te face puternic.

         2014 a fost tumultos. A fost ca un tsunami care a nimicit tot în cale iar acum, la orizont apare o siluetă cu 365 de capete care ar vrea să reconstruiască din cioburi tot. Mai dramatic, o mântuire. Eu nu cred în noi începuturi. Eu cred doar că la un moment dat, ne găsim curajul să ieșim. Ieșim la lumină, lăsăm viața că ne ofere tot ce are, părăsim colțul întunecat și creștem mult. Mai mult de 2 cm.

DE PE LA CONCURSURI ADUNATE

Concursurile școlare mi se par inutile. Nu cred că cifra unu din dreptul numelui tău, de pe un tabel ștampilat de minister te face mai deștept sau mai talentat. Nu văd rostul irosirii a trei ore, într-o sală de oameni care se uită urât și strâmbă din gură dacă mai ceri o foaie.

         Iar eu, fire care se vrea rebelă și independentă, nu am de gând să mă plafonez de convențiile ce gâdilă orgolii de profesoare. Am spus și mă repet, afirmând că nu mă voi cizela sau cenzura de dragul niciunei diplome pe care nu dau doi bani. Consider că valoarea cuiva nu are nimic de-a face cu o hârțoagă. Așadar …

         „Era pe vremea când colindele răsună, iar cerul se chinuie să stoarcă niște fulgi obosiți. Acum doi ani. Eram mică și n-aveam habar cu ce se mănâncă eroismul. Auzisem eu de ceva Feți-Frumoși care salvează prințese din turnuri ferecate, dar am ajuns la concluzia că prinții secolului XXI au rămas blocați prin ceva copaci. Asta până când am găsit explicația. Se numea Exerciții de echilibru, avea puțin peste 400 de pagini și îi aparținea lui Chirilă. Daaa, ăla cu 18 anii lui.

         Începutul a fost greoi, până m-am obișnuit cu ea, până s-a obișnuit cu mine, dar în final am devenit de nedespărțit. Dimineața exerciții, seara de echilibru, iar la duș adevărate colocvii cu demonii mei. Și ne pierdeam în discuții, și factura la apă creștea din ce în ce mai mult. „Scrisoare către Făt-Frumos” a fost, însă, cea mai dezbătută scriere. Refuzam eu să înțeleg de ce personajul nu are cal alb și mai ales, de ce a plecat?

         Demonii m-au lămurit. Fiecare e propriul său erou. Avem în noi un aeroport de pe care vin și pleacă vise, iar căpitanul suntem fiecare dintre noi. De aceea, rușinat de neputința lui, protagonistul basmelor a plecat.

         Mai trimite câte un mesager, să ne verifice câteodată. Crede că suntem fraieri și îi ducem dorul. Ei bine, Făt-Frumos mai și greșește!”

         Da, este o compunere pe care am scris-o la un concurs. Pe foaia de examen. Șoc și panică!!! Cum mi-am permis? Simplu și cu plăcere. Fără corecturi și ciorne. Pentru că eu nu corectez ce scriu. Mi se pare că mereu prima încercare e cea mai bună, orice adăugări fiind aiurea.

         Bineînțeles că am fost depunctată drastic. Cum altfel? Păi stimatele doamne profesoare nu sunt pregătite să accepte orice iese din tiparele pe care le predau iar și iar până la plictis. SPLEEN, ca să fiu în ton cu programa.

         Ei lasă, rămân eu cu prostiile mele despre care măcar știu că sunt originale și îmi cedez locul celor ce pot fi stăpâniți de vorba profei. Eu nu mă încadrez, fapt pentru care, ceea ce scriu eu nu este „gustat” de toată lumea. Nașpa. Mie îmi place. Și aș putea afirma, cu certitudine chiar, că mai sunt câțiva care se bucură de ce scriu.                                                                             

   V-am pupat!

CRONICĂ DE REACTOR

     Weekendul acesta a fost condamnat. Nu, nu condamnat cum sunt de obicei criminalii. Poate doar o condamnare pentru criminalii de vise. Cei ce ucid libertatea și impun norme de carismă prin cărți motivaționalo-stupide.

     În weekendul acesta am fost reactori cu toții. Ne-am adunat de pretutindeni, într-o săliță mică de tot și am trăit la unison cu personajele pe care ni le-am însușit mai mult poate decât ar fi trebuit. Am luptat pentru libertatea proprie. Am luptat cu fricile și defectele de care ne lovim zi de zi. Am luptat cu viciile. Am luptat cu clișeele cinematografice și ne-am întors la propriile frici. Am încheiat însă magistral. În ropote de aplauze mult prea bine meritate. 

     Încă de la început, mini-stagiunea era promițătoare. Cu un one man show în care domnul și-a dat sufletul pe scenă iar și iar cu aceeași pasiune. Genul acela de spectacol în care actorul dă cu el de toți pereții în speranța că măcar un om din public va empatiza complet cu personajul său. Trebuie menționat aici că opinia despre primul spectacol este ușor subiectivă din motive ce nu se vor și nici nu ar trebui dezvăluite pentru simplul fapt că unele lucruri sunt menite să rămână ascunse. Oricum, acest aspect nu influențează cu nimic bucuria cu care am lăcrimat la final.

     Sâmbăta mea leneșă avea să fie curând întreruptă de frigul apăsător de afară și de cele două spectacole între care și-a făcut loc și o oră la un pahar de vorbă. 9 din 10 oameni spun că primul spectacol a fost bun. Al 10-lea spune că a fost absolut minunat. De la fețele chinuite și mersul împleticit de la început, până la sincerele și emoționa(n)tele mărturisiri din final. Dacă ei zâmbesc, zâmbim și noi. Dacă ei privesc înduioșați la fel privim și noi. Doar așa poți cel mai bine să fii carismatic!

     După două ore de pauză, o sală neagră aștepta să fie umplută de curioși. Țipete, bătăi în ușă, iar mai apoi trei domni reprezentând aceeași ființă ni se înfățișează ascunși după lumina palidă a câtorva lanterne și a unui reflector obosit. Încep să ne vorbească de patima lor, încearcă să ne atragă în lumea lor pentru a ni se confesa și a se resemna apoi.

     Finalul, așa cum spuneam, a fost bestial. Foarte fain, mai pe limba noastră. Poate datorită actorilor, poate datorită subiectului de o actualitate aproape terifiantă. Poate datorită empatiei care plutea mândră în sală. Sau poate mi s-a părut atât de fain pentru că pur și simplu nu pot să dezvolt o părere coerentă și relevantă. Felicitări 4D-ilor.

     În fine, ideea ar fi că mini-stagiunile sunt ceva nou pentru tânăra mea prezență la teatru, dar care ar fi binevenite oricând și de oricâte ori. Să fii reactor este din cale-afară de minunat. Să vezi oameni noi cărora le zâmbești pentru că așa îți vine, și știi sigur că vei primi un zâmbet cald înapoi, e și mai și. Iar să reîntâlnești oameni cu care odată ai fost decis și încăpățânat să rupi legătura este ... ESTE! Căci oamenii faini trag la oameni faini, orice ar fi. 

     Mulțumesc frumos, oameni faini!

FROZEN

Ştiu că m-am mai legat eu de piese şi alte cele în vogă. Acest bloc de text nu este, însă, nici o recenzie a desenului animat atât de iubit, nici a piesei faimoase cântată de tanti aia cu voce puternică. E o istorioară de pe o podea rece.

          Mi-am auzit demonii ţipând, cu urechea lipită de podeaua îngheţată. M-am închis crezând că pot uita tot ce ştiu. Însă mi-am auzit gândurile mai tare ca niciodată. Erau mai ascuţite ca nişte ţurţuri de cristal. Am avut încredere oarbă că eram pe drumul cel bun. M-am pus deoparte. Eram însă totuşi pornită să aflu cine eram cu adevărat, să trăiesc în adevărul meu. Se făcuse frig. Şi mă simţeam rece. Tot mai rece.

          Teoretic nu-mi pasă şi nici nu îmi lipseşte. M-am încăpăţânat să cred că nu contează şi nu mă va bântui. Trăiam în minciuna care era dispariţia lui.

Se asigură totuşi oamenii că îmi mai amintesc când şi când că mereu, orice ar fi, îmi va lipsi un om. Iar fără să vreau, am decis că toţi bărbaţii, băieţii, copiii cu care am avut de-a face sunt boi, porci, măgari şi alte subspecii ale regnului masculin. Şi am pornit de la premisa asta. Şi pentru că uneori îmi ies coarnele de taur, am vrut cu orice preţ să dovedesc că am dreptate. Am minţit, înşelat, întins nervi la maxim numai ca să alung oameni din jurul meu şi apoi să-i fac vinovaţi de plecare. Că doar toţi pleacă!

          Oamenii sunt făcuţi să plece şi deşi încerci apoi să-i aduci înapoi şi speri inocent că sunt exact în locul în care i-ai lăsat; că au stat acolo ca fraierii să îndure oricâte ploi şi furtuni le-ai trimis, ei pleacă. Şi se duc departe fără să le mai poţi găsi urma. Hansel şi Gretel nu reprezintă deloc un model pentru oamenii ăştia. Nu lasă în urmă nici seminţe, nici lacrimi, nici firmituri. Poate de suflet.

          Oricum, am reuşit. Am alungat oamenii şi am avut dreptate. Nu, nu sunt feministă şi afirm că toţi sunt la fel. Dar vrând, nevrând se satură câte unul şi pleacă. Şi te lasă rece. Nici că le-ar păsa cât de aprigă e gripa cu care te alegi după.

          Afirmam mai prin vară că nu ştiu să urăsc. Totuşi, îmi mai ies piticii şi mă apucă câte un ragequit în care pot să am curaj să-mi strig durerile. Ca şi cum nu aş mai avea absolut nimic de pierdut. Şi e bine. De aici, numai de bine. Mulţumesc, tata.

TOT

          Mă tot întreabă lumea ’’despre ce scrii, Iana?’’. Şi uneori e chiar foarte greu să răspund. Eu scriu despre orice. Tot ce trece prin faţa ochilor mei şi pare destul de important sau aromat merită o pagină. De la nopţile cu lună plină, la constelaţii de amintiri şi ploi (care nu au nevoie de vreun adjectiv pentru că ştiu şi aşa cât îmi sunt de dragi!)

          Iar pentru că menţionam mai sus arome, seara aceasta fără lună am decis să o dedic noului ceai apărut în dulapul parfumat de deasupra aragazului. Mulţumesc cui i l-a dăruit mamei ca să pot fura şi eu o cană mică mică de tot. Schimbul a fost oricum cinstit : o clătită pe un ceai.

          Aşadar... aroma aceasta n-am mai cunoscut-o. E misterioasă şi senzuală. Ceva Crăciun amestecat cu vifor şi mere coapte. Primul gând : scorţişoară! La o privire neatentă şi neavizată, acesta e un ceai de scorţişoară. Nimic mai greşit. E ghimbirul ce se simte acolo. Uşor înţepător, uşor dulceag, lăsând în urmă spasme musculare. Apoi intervine aroma de mere coapte... sau caramelizate!? Şi în cele din urmă, timidă şi fragilă, scorţişoara ce ne-a păcălit ceva mai devreme. Probabil mai sunt şi alte mirodenii ce se perindă prin aburii acestui ceai, cuişoare, poate un pic de vanilie sau goji, însă pregnante sunt cele mai sus meţionate.

          E în mod clar un ceai de iarnă. E gustul copilăriei şi al adolescenţei. Cel care îţi spune cât te-ai schimbat. Cât te-a crescut o primăvară şi vreo două luni chinute de vară. E acel ceai pe care îl bei când ştii că vara s-a prăbuşit în toamnă şi geamul e prea aburit ca să-ţi mai poţi da seama dacă plouă sau nu. Cerul oricum s-a răzbunat destul săptămâna aceasta şi hainele devin prea puţine. Mai bine să asezonăm totul cu un parfum de neuitat.

          O fi sunând a recenzie, review sau analiză. Dar nu-i deloc aşa ceva. E doar un alt motiv să scriu. Fie, despre ceai. 

COROLE ŞI ALTE CELE

          Blaga e un frumos! E din cale-afară de minunat omul ăsta. Universul său liric nu cred că se poate compara cu nici un altul. Hai că între Eminescu si Bacovia mai găseşti o tristeţe de legătură, ceva. Dar Blaga e unic. Poate sunt eu prea îndrăgostită de el sau chiar am dreptate. În orice caz, merită să-i fie dedicată o scriere.        

         

Aproape ruşinat de talentul său, el creează doar ca să nu moară. În aşteptarea amurgului, pe drum spre descoperiri de taine şi necunoscute, el scrie cu şi pentru suflet. Nu-i ca şi cum poezia blagiană e nu ştiu ce profunzime. Şi poate chiar asta e atât de minunat. Cum simplu, fără simboluri şi trimiteri prea ascunse reuşeşte să te impresioneze.

          El nu ucide. Nu batjocoreşte tainele şi nici vorbă să pângărească vreo credinţă. El povesteşte doar cu munţii, cu ochii, buzele şi mormintele. Uneori se adresează şi unui mare Anonim despre care ne zic nişte nene critici că ar fi centrul creaţiei.

          Ce e mai altfel la Blaga e că nu trebuie şi nu poate fi înţeles de oricine. Trebuie să ştii cum să empatizezi cu sentimentele din poem. Trebuie să poţi să cerţi la rândul tău munţii că nu vor să-ţi dea un trup. Trebuie să protejezi minunile din ochi. Trebuie să stăpâneşti lumina. Să n-o laşi să te ardă mai mult decât poate mistui focul creator.

          Cred totuşi că am fost predestinată lui. Am crescut pe strada omonimă ce-i poartă mândră, sper, numele. Prima noastră întâlnire, pe când încă eram un copil, a fost tumultoasă şi fără să-mi dau seama a lăsat în mine întrebări şi dorinţe aprige de regăsire. Acum, puţin mai femeie şi puţin mai coaptă, îl percep la fel de înfometată de cuvintele sale, însă mult mai atentă

la fiecare virgulă. Foarte importante şi dânsele. De asemenea, am impresia că îl depăşeşte cu mult pe Eminescu şi al său ‘’Nu credeam să învăţ, a muri vreodată’’ care, vezi Doamne, e cel mai frumos vers din lirica românească. N-aş prea fi de acord, iertată să fiu, dar  ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid’’ parcă îi ia faţa.

          Frumuseţea stă în lucruri simple. În enumeraţii ample, hărţi ascunse către locuri în care poate găseşti fericire, în munţi şi amurg.

          Iar dacă toate astea nu ajung, mă voi scuza pentru pasiunea mea ce dă uşor spre obsesie, prin sipla afirmaţia aparţindându-i tot lui, care spune că Raiul îşi ia lumina din flăcările Iadului.

Frumos, Luciane, foarte frumos!