FROZEN

Ştiu că m-am mai legat eu de piese şi alte cele în vogă. Acest bloc de text nu este, însă, nici o recenzie a desenului animat atât de iubit, nici a piesei faimoase cântată de tanti aia cu voce puternică. E o istorioară de pe o podea rece.

          Mi-am auzit demonii ţipând, cu urechea lipită de podeaua îngheţată. M-am închis crezând că pot uita tot ce ştiu. Însă mi-am auzit gândurile mai tare ca niciodată. Erau mai ascuţite ca nişte ţurţuri de cristal. Am avut încredere oarbă că eram pe drumul cel bun. M-am pus deoparte. Eram însă totuşi pornită să aflu cine eram cu adevărat, să trăiesc în adevărul meu. Se făcuse frig. Şi mă simţeam rece. Tot mai rece.

          Teoretic nu-mi pasă şi nici nu îmi lipseşte. M-am încăpăţânat să cred că nu contează şi nu mă va bântui. Trăiam în minciuna care era dispariţia lui.

Se asigură totuşi oamenii că îmi mai amintesc când şi când că mereu, orice ar fi, îmi va lipsi un om. Iar fără să vreau, am decis că toţi bărbaţii, băieţii, copiii cu care am avut de-a face sunt boi, porci, măgari şi alte subspecii ale regnului masculin. Şi am pornit de la premisa asta. Şi pentru că uneori îmi ies coarnele de taur, am vrut cu orice preţ să dovedesc că am dreptate. Am minţit, înşelat, întins nervi la maxim numai ca să alung oameni din jurul meu şi apoi să-i fac vinovaţi de plecare. Că doar toţi pleacă!

          Oamenii sunt făcuţi să plece şi deşi încerci apoi să-i aduci înapoi şi speri inocent că sunt exact în locul în care i-ai lăsat; că au stat acolo ca fraierii să îndure oricâte ploi şi furtuni le-ai trimis, ei pleacă. Şi se duc departe fără să le mai poţi găsi urma. Hansel şi Gretel nu reprezintă deloc un model pentru oamenii ăştia. Nu lasă în urmă nici seminţe, nici lacrimi, nici firmituri. Poate de suflet.

          Oricum, am reuşit. Am alungat oamenii şi am avut dreptate. Nu, nu sunt feministă şi afirm că toţi sunt la fel. Dar vrând, nevrând se satură câte unul şi pleacă. Şi te lasă rece. Nici că le-ar păsa cât de aprigă e gripa cu care te alegi după.

          Afirmam mai prin vară că nu ştiu să urăsc. Totuşi, îmi mai ies piticii şi mă apucă câte un ragequit în care pot să am curaj să-mi strig durerile. Ca şi cum nu aş mai avea absolut nimic de pierdut. Şi e bine. De aici, numai de bine. Mulţumesc, tata.