În weekendul acesta am fost reactori cu toții. Ne-am adunat de pretutindeni, într-o săliță mică de tot și am trăit la unison cu personajele pe care ni le-am însușit mai mult poate decât ar fi trebuit. Am luptat pentru libertatea proprie. Am luptat cu fricile și defectele de care ne lovim zi de zi. Am luptat cu viciile. Am luptat cu clișeele cinematografice și ne-am întors la propriile frici. Am încheiat însă magistral. În ropote de aplauze mult prea bine meritate.
Încă de la început, mini-stagiunea era promițătoare. Cu un one man show în care domnul și-a dat sufletul pe scenă iar și iar cu aceeași pasiune. Genul acela de spectacol în care actorul dă cu el de toți pereții în speranța că măcar un om din public va empatiza complet cu personajul său. Trebuie menționat aici că opinia despre primul spectacol este ușor subiectivă din motive ce nu se vor și nici nu ar trebui dezvăluite pentru simplul fapt că unele lucruri sunt menite să rămână ascunse. Oricum, acest aspect nu influențează cu nimic bucuria cu care am lăcrimat la final.
Sâmbăta mea leneșă avea să fie curând întreruptă de frigul apăsător de afară și de cele două spectacole între care și-a făcut loc și o oră la un pahar de vorbă. 9 din 10 oameni spun că primul spectacol a fost bun. Al 10-lea spune că a fost absolut minunat. De la fețele chinuite și mersul împleticit de la început, până la sincerele și emoționa(n)tele mărturisiri din final. Dacă ei zâmbesc, zâmbim și noi. Dacă ei privesc înduioșați la fel privim și noi. Doar așa poți cel mai bine să fii carismatic!
După două ore de pauză, o sală neagră aștepta să fie umplută de curioși. Țipete, bătăi în ușă, iar mai apoi trei domni reprezentând aceeași ființă ni se înfățișează ascunși după lumina palidă a câtorva lanterne și a unui reflector obosit. Încep să ne vorbească de patima lor, încearcă să ne atragă în lumea lor pentru a ni se confesa și a se resemna apoi.
Finalul, așa cum spuneam, a fost bestial. Foarte fain, mai pe limba noastră. Poate datorită actorilor, poate datorită subiectului de o actualitate aproape terifiantă. Poate datorită empatiei care plutea mândră în sală. Sau poate mi s-a părut atât de fain pentru că pur și simplu nu pot să dezvolt o părere coerentă și relevantă. Felicitări 4D-ilor.
În fine, ideea ar fi că mini-stagiunile sunt ceva nou pentru tânăra mea prezență la teatru, dar care ar fi binevenite oricând și de oricâte ori. Să fii reactor este din cale-afară de minunat. Să vezi oameni noi cărora le zâmbești pentru că așa îți vine, și știi sigur că vei primi un zâmbet cald înapoi, e și mai și. Iar să reîntâlnești oameni cu care odată ai fost decis și încăpățânat să rupi legătura este ... ESTE! Căci oamenii faini trag la oameni faini, orice ar fi.
Mulțumesc frumos, oameni faini!
Multumim! Spectacolul Aceasta este Libertatea, a fost realizat in cadrul parteneriatului dintre Facultatea de Teatru si Televiziune si Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca
RăspundețiȘtergere