TOT

          Mă tot întreabă lumea ’’despre ce scrii, Iana?’’. Şi uneori e chiar foarte greu să răspund. Eu scriu despre orice. Tot ce trece prin faţa ochilor mei şi pare destul de important sau aromat merită o pagină. De la nopţile cu lună plină, la constelaţii de amintiri şi ploi (care nu au nevoie de vreun adjectiv pentru că ştiu şi aşa cât îmi sunt de dragi!)

          Iar pentru că menţionam mai sus arome, seara aceasta fără lună am decis să o dedic noului ceai apărut în dulapul parfumat de deasupra aragazului. Mulţumesc cui i l-a dăruit mamei ca să pot fura şi eu o cană mică mică de tot. Schimbul a fost oricum cinstit : o clătită pe un ceai.

          Aşadar... aroma aceasta n-am mai cunoscut-o. E misterioasă şi senzuală. Ceva Crăciun amestecat cu vifor şi mere coapte. Primul gând : scorţişoară! La o privire neatentă şi neavizată, acesta e un ceai de scorţişoară. Nimic mai greşit. E ghimbirul ce se simte acolo. Uşor înţepător, uşor dulceag, lăsând în urmă spasme musculare. Apoi intervine aroma de mere coapte... sau caramelizate!? Şi în cele din urmă, timidă şi fragilă, scorţişoara ce ne-a păcălit ceva mai devreme. Probabil mai sunt şi alte mirodenii ce se perindă prin aburii acestui ceai, cuişoare, poate un pic de vanilie sau goji, însă pregnante sunt cele mai sus meţionate.

          E în mod clar un ceai de iarnă. E gustul copilăriei şi al adolescenţei. Cel care îţi spune cât te-ai schimbat. Cât te-a crescut o primăvară şi vreo două luni chinute de vară. E acel ceai pe care îl bei când ştii că vara s-a prăbuşit în toamnă şi geamul e prea aburit ca să-ţi mai poţi da seama dacă plouă sau nu. Cerul oricum s-a răzbunat destul săptămâna aceasta şi hainele devin prea puţine. Mai bine să asezonăm totul cu un parfum de neuitat.

          O fi sunând a recenzie, review sau analiză. Dar nu-i deloc aşa ceva. E doar un alt motiv să scriu. Fie, despre ceai.