marți, 28 octombrie 2014

B1028

          Cu toţii avem un asteroid pe care odată şi odată ne vom adăposti sufletul de toate relele care l-au transformat. Entitatea mistică dinăuntrul nostru care a trecut prin schimbări radicale datorită tentaţiilor cărora nu le-am putut spune nu. Ţine într-o totală şi covârşitoare măsură de noi să îi dăm forma potrivită şi să îl facem unic şi singular, exact cum suntem noi ca indivizi.
          Poate fi simplu şi lipsit de detalii captivante. Poate fi un balon, sau un nasture. Două brăţări care au fost îmbibate cu felurite parfumuri şi lacrimi. De asemenea, îl putem împopoţiona cu decoraţiuni sclipitoare care să fure ochii de la adevărata lui esenţă. Pentru a ne camufla fricile, pentru a ne înfrumuseţa defectele pe care alţii le iubesc enorm. Putem apela la dedublare ca ultimă formă de salvare şi la personalitatea pe care atâta vreme am ascuns-o. Putem să ne atribuim etichete eronate doar pentru a ademeni curioşi.
Pot fi braţe mult iubite care odată, într-o zi de 14, în mai multe zile de 14 ne-au ţinut strâns promiţând că nu ne vor da drumul. Sunt mâini care ne-au zămislit inimile, ochii care ne-au binecuvântat somnul atâtea nopţi, vocea pentru care ai trece prin ploaie şi vânt.
          Şi chiar dacă ’’a fost observat o singură dată cu telescopul’’ într-un an oarecare, de pe un acoperiş oarecare, are o însemnătate deosebită. E o stea : deşi nu se vede mereu, prezenţa ei e de necontestat şi în mod cert la locul ei. Din umbră dă impulsuri şi împinge spre cele mai intense şi nemiloase fantezii. Este cafeaua din dimineaţa de iarnă care te trezeşte la realitate, este aroma din lift, cu o uşoară tentă de lojă de teatru, este balta în care calci dimineaţă de dimineaţă pentru că, aparent, ai lucruri mai bune de făcut decât să ai grijă de tine. Este conştientizarea faptului că-i mai puţin importantă grija faţă de propria persoană, şi net superioară neliniştea raportată la suflete îndrăgite. E bucuria tâmpă a momentului în care renunţi. La ciocolata pentru care nu ţi-au rămas bani, la tricoul pe care l-ai adorat dar ţi-a rămas mic, la omul care îţi spunea poveşti dar s-a stins visând la cavalerii pe care ţi i-a promis, la sufletul pereche care a ales calea opusă.
          E un asteroid. 
          Un corp ceresc mai mic decât o planetă, dar mai mare ca un meteorit şi nu-i cometă! 
          Un corp ceresc mai mic decât o iubire, dar mai mare ca un ţipăt şi nu-i vis!

sâmbătă, 18 octombrie 2014

ZIUA ÎN CARE MI-AM DESCOPERIT SÂNII



          A fost la puţin timp după ce prima rochie cu spatele gol a intrat în viaţa mea. Era neagră, simplă, ca o noapte de vară. Şi mi-era frică să o port, credeam că imperfecţiunea fiinţei mele va fi de zeci de ori mai vizibilă şi mă voi expune în mod voluntar privirilor critice.
          Apoi o mână caldă, m-a ridicat şi a aruncat cu un gest plin de eleganţă, bucata de material pe mine. Şi mi s-a potrivit! Era făcută special pentru femeia din mine. Nu înţelegeam totuşi de ce oamenii se uită frumos la mine, de ce se bucură de curajul meu. Pentru că în ciuda evenimentelor recente, un copil a rămas în mine, şi se mai cere afară câteodată, să vadă lumea.
          Oglinda m-a lămurit. Erau doi muguraşi, pe un mugur mai măricel, cu stele pictate la vest de inimă. Care cu atâta plăcere se alintau în materialul moale şi parfumat. Parcă erau făcuţi special pentru sărutări şi atingeri tandre. Şi erau ai mei. Numai şi numai ai mei. Să îi împart cu cine vreau eu, să îi împovărez cu sentimente greoaie, să îi agit cu bătăi ritmate ale vieţii.
          Aceea a fost ziua în care, cu adevărat, am devenit femeie. Ziua în care am avut curaj să ies fără bariere şi apărătoare care să le ascundă fragilitatea. Noaptea în care am dormit fericită, că tricoul meu alb se va împrieteni în sfârşit cu ei. Când am învăţat că nu sunt nici floarea, nici fructul. Eu sunt copacul. Şi că uneori, mai mult e mai bun. Că uneori curajul eliberează. Că uneori încrederea nu este sfărmată. Că uneori oamenii rămân şi ştiu să aibă grijă de muguraşii pe care eventual alegem să-i încredinţăm.
          Ziua în care mi-am descoperit sânii a fost ziua în care am început ...


vineri, 10 octombrie 2014

T



     

          Oamenii chiar au nevoie sa înveţe că merită. Nu vorbesc ca şi cum aş fi perfect conştientă de asta, nu sunt nici pe jumătate. Poate nici pe sfert.
          Cred însă cu tărie că unii dintre noi şi-au găsit puterea şi curajul să înfrunte tot ce le oprea evoluţia şi au ajuns la rangul de lumină. Nici măcar nu ştiu, căci nu sunt atât de aronganţi încât să se creadă sori. Ştiu însă cum să îndrume alţi paşi rătăciţi spre căi mai bune. Ca mâinile acelea care ajută bebeluşii să facă primii paşi. Mai aruncă câte o vorbă, privesc cum te clatini, cum ceri certitudini, apoi cum dai înapoi. Ajungem în final în fund şi ni se întind două mâini-păturici cu care mereu ştim ce trebuie făcut. Dar aşteptăm. E o aşteptare exasperantă şi obositoare. Mai prindem câte un deget dar nu ne ajutăm de el să ne ridicăm. Dimpotrivă, încercăm să ademenim, să lăsăm mâinile pentru vreo jucărie cu care sperăm că se vor juca puternicii.
          Dar ei sunt aici ca să ne ajute să ne ridicăm în picioare. Totuşi, în încăpăţânarea noastră, întindem jucăria şi sperăm că o vor lua fascinaţi de cromatica ei înnebunitoare. Iar apoi ne supărăm şi bombănim şi aruncăm cu toate jucăriile în mâinile întinse. Îi vrem în propriul nostru joc. Pe care ştim să fim stăpâni, ale cărui reguli le-am învăţat demult şi pe care îl facem exact cum dorim.
          Uneori mai realizăm că am greşit şi după ce ne prefacem o bună bucată că nu vedem şansa ce stă răbdătoare în faţa noastră, privim pe furiş şi zâmbim ştregăreşte. Încercăm iar să o prindem dar nu ne ajutăm să facem primii paşi. Iar aşteptarea asta e doar pentru a vedea. Oare cad mâinile moarte tot stând, şi ne lasă baltă cu jucăriile? Oare se frustrează şi ne iau în braţe ca să vedem lumea exact de unde ne-ar place, sărind nişte paşi frumoşi?
          Dar lumea e frumoasă când e privită de la înălţimea pe care ne-o oferă picioarele noastre. Nu mai mult decât putem duce, nu mai puţin decât merităm.
          Merităm tot ce este de oferit. De la mic dejunul leneş, la diamante pe covoare obosite de vremi. Fiecare bileţel cu mesaje clişeice sau lista de cumpărături pe care o urâm din tot sufletul. Merităm să ne împărţim secretele celor ce ştim sigur că merită. Celor ce îşi şterg bocancii înainte să intre în sufletul nostru. Merităm să luăm decizii. Dacă împărţim din sufletul ruginit cu alţii sau îl ţinem până la primăvară.
          Merităm să avem o înmormântare la care să nu se vorbească aiurelile pe care le tot auzi. Că cică s-a trimis un mesaj de sus pentru familie.
Să se vorbească despre cum fiecare moleculă ce ni s-a plimbat prin păr a fost schimbată pentru totdeauna de mirosul şamponului nostru. Despre cum toţi ochii ce ne-au privit au o galaxie a chipului nostru pe care n-o vor putea şterge. Să ştie lumea că am rămas într-un fel sau altul în zonă. Că nu avem de gând să plecăm nicăieri pentru că nu ştim şi n-avem unde. Că energia de care debordam în zilele de vacanţă e peste tot şi dansează cu vântul. Să ştie şi o mamă îndurerată că puiul ei n-a dispărut, a devenit doar mai puţin obişnuit.
          Aşadar, merităm. Merităm mult, cel mai mult. Tot. Tot e mereu foarte greu de luat în cârcă, dar dacă reuşim, avem o şansă la fericire.

          P.S. Mulţumesc pentru şansă!

marți, 7 octombrie 2014

MARŢI, OCTOMBRIE



          Greşim. E în natura noastră umană să greşim. Iar uneori o facem cu atâta bucurie şi mândrie, tocmai pentru că ştim că greşeala noastră răneşte fix unde-i mai sensibil şi cumva întoarcem răul făcut mai mult sau mai puţin voluntar. Ne apucă dorinţe de singurătate. Vrem să alungăm pe toată lumea din jurul nostru pentru că nu ne vedem destul de demni de timpul lor şi aşa mult prea scurt. Poate răzbunăm o indiferenţă datorată prea multor treburi, poate plătim cu aceeaşi monedă vorbe grele sau poate pur şi simplu ne face plăcere ca în unele momente să fim răi.
          Greşelile însă nu ne fac mai puţin oameni, am mai spus-o. Dimpotrivă, ne fac mai demni de renumele de imperfecţi. Şi greşim al naibii de mult, uneori chiar mai rău decât am vrea doar ca să realizăm că noi suntem singurii ce rămân să lupte cu vina.
          Pentru că eventual, sătui de atâtea şi atâtea greşeli ceilalţi pleacă. Ceilalţi mereu pleacă. Fie că se tem, fie că se satură, dispar la fel de repede cum au apărut şi nu putem face absolut nimic ca să oprim nenorocirea. Ş-apoi o dăm în drame. Drame, drame şi iar drame. Ca şi cum n-ar fi fost o perioadă destul de lungă înainte, când am trăit pe cont propriu şi n-aveam idee că ne poate fi mai bine. Ca şi cum greşeala ce a pus capac ar fi fost cea mai mare şi cea mai urâtă. N-a fost. A fost doar cea din urmă.
          Mai avem totuşi tupeul să sperăm la o iertare. La încă o iertare. Căci ştim exact cu cine avea de-a face. Ştim cât pot duce ceilalţi şi cam ce aşteptări au de la noi. Iertarea probabil că apare şi îi precede împăcarea.
          Cum ştii dacă ai fost iertat pentru o greşeală capitală sau nu? Dacă iertarea e sinceră, dacă orice a fost aiurea nu mai contează şi relaţia se poate relua fix de unde a fost părăsită. Dacă nu, dacă totul e fals şi forţat, înseamnă că greşeala a fost pur şi simplu prea dureroasă şi oricât ar încerca, iertarea nu-şi mai are locul.
          Dar cele mai faine relaţii sunt cele care nu se sfârşesc. Indiferent cât de stupide şi intenţionate sunt greşelile. Cele care n-au nevoie de iertări şi lacrimi şi drame. Se reiau simplu şi frumos când momentul e bun, exact de unde trebuie. Relaţii simple, ce ne cresc frumos şi ne scot din colţul întunecat unde moţăiam pentru că bezna ne dădea confortul de a nu ne opri din respirat. Relaţii cu greşeli teribile ce nu trebuie îndreptate.

joi, 2 octombrie 2014

IMPOZIT PE FERICIRE



          Aş dori să încep prin a mulţumi Făt Frumosului care m-a inspirat. Se pare că din ce în ce mai mulţi oameni contribuie mai mult sau mai puţin voluntar la clădirea muzeului sufletului meu. Mulţumesc frumos!
          Aşadar, avem impozite pe fericire. Cu toţii sperăm să scăpăm odată de rate prea mai la bancă, de dobânzi imposibil de plătit, de asigurări mult prea costisitoare şi alte taxe şi accize ce ne sunt aplicate. Ne-a fost îmbuteliată şi evaluată viaţa la câteva sute de lei. Cerul şi soarele nu mai sunt gratuite şi disponibile oricărui fericit care rătăceşte pe drumuri pustii. Nici măcar drumurile pustii nu mai sunt pustii.
          Nu mai există bunuri nepreţuite iar afirmaţia cum că ‚,cele mai bune lucruri în viaţă sunt gratis’’ devine cea mai gogonată minciună. Nu mai şti cum să te bucuri sincer nici  măcar de un concediu furat, de două zile răcoroase şi ploioase, nici de o plimbare nocturnă cu bicileta, motorul sau tramvaiul. Absolut totul are un preţ. Până şi fericirea.
          Şi nici măcar nu e vorba de bani. E vorba de un mod legal de a fura. Şi n-am de gând să fac politici aiurea sau să critic vreun partid. Nu cunosc şi n-am culoare politică. Ceea ce fură toată lumea de la toată lumea e timp. Zile fericite, nopţi acide, albume cu muzici dragi pe care nu le mai poţi savura în linişte că trebuie să te ridici să opreşti gazul, să închizi geamurile, să scoţi ceva din priză. Căci dacă nu, vin nişte personaje care cer socoteală pentru fiecare miligram de lumină ce ţi-a inundat inima.
          Oamenii te părăsesc că nu-ţi permiţi cafele scumpe despre care zice o tanti la TV că-s cele mai bune, pentru altul cu burtă şi ceas de mare valoare. Nu se mai poştălesc tigări, nici măcar nu se mai dau. Se împrumută! Şi de obicei sunt cerute înapoi în zorii zilei următoare. Fiecare leu trebuie dat la rest şi niciodată nu e loc de donaţii.
          Încep să ne fie impozitate visele, să plătim asigurări de viaţă care oricum nu ne pot garanta nemurirea şi să sperăm că rata la bancă se va micşora dacă ne rugăm seara. Am uitat să fim stăpânii propriului nostru univers şi să ne bucurăm sincer şi din toată inima de micile preţiozităţi ale vieţii scumpe pe care o ducem.
          Totuşi, încă există copii mici care stârnesc imaginaţia, oameni faini şi dragi care inspiră scrieri nocturne şi amintiri pe care nu se poate cere nici o taxă. Sunt de pe vremea când era gratis să te plimbi pe jos şi să dai în gropi că-ţi zburdă gândul prin părţi necunoscute.
          Mai există vieţi ieftine dar din cale-afară de frumoase. Blamate de cei care sunt atât de săraci că tot ce au sunt banii. Nu-i bai, ne luăm o ciocolată low-price şi ne bucurăm pe ascuns de ploi.