Oamenii chiar au nevoie sa înveţe că
merită. Nu vorbesc ca şi cum aş fi perfect conştientă de asta, nu sunt nici pe
jumătate. Poate nici pe sfert.
Cred însă cu tărie că unii dintre noi
şi-au găsit puterea şi curajul să înfrunte tot ce le oprea evoluţia şi au ajuns
la rangul de lumină. Nici măcar nu ştiu, căci nu sunt atât de aronganţi încât
să se creadă sori. Ştiu însă cum să îndrume alţi paşi rătăciţi spre căi mai
bune. Ca mâinile acelea care ajută bebeluşii să facă primii paşi. Mai aruncă
câte o vorbă, privesc cum te clatini, cum ceri certitudini, apoi cum dai
înapoi. Ajungem în final în fund şi ni se întind două mâini-păturici cu care
mereu ştim ce trebuie făcut. Dar aşteptăm. E o aşteptare exasperantă şi
obositoare. Mai prindem câte un deget dar nu ne ajutăm de el să ne ridicăm.
Dimpotrivă, încercăm să ademenim, să lăsăm mâinile pentru vreo jucărie cu care
sperăm că se vor juca puternicii.
Dar ei sunt aici ca să ne ajute să ne
ridicăm în picioare. Totuşi, în încăpăţânarea noastră, întindem jucăria şi
sperăm că o vor lua fascinaţi de cromatica ei înnebunitoare. Iar apoi ne
supărăm şi bombănim şi aruncăm cu toate jucăriile în mâinile întinse. Îi vrem
în propriul nostru joc. Pe care ştim să fim stăpâni, ale cărui reguli le-am
învăţat demult şi pe care îl facem exact cum dorim.
Uneori mai realizăm că am greşit şi
după ce ne prefacem o bună bucată că nu vedem şansa ce stă răbdătoare în faţa
noastră, privim pe furiş şi zâmbim ştregăreşte. Încercăm iar să o prindem dar
nu ne ajutăm să facem primii paşi. Iar aşteptarea asta e doar pentru a vedea.
Oare cad mâinile moarte tot stând, şi ne lasă baltă cu jucăriile? Oare se
frustrează şi ne iau în braţe ca să vedem lumea exact de unde ne-ar place,
sărind nişte paşi frumoşi?
Dar lumea e frumoasă când e privită de
la înălţimea pe care ne-o oferă picioarele noastre. Nu mai mult decât putem
duce, nu mai puţin decât merităm.
Merităm tot ce este de oferit. De la
mic dejunul leneş, la diamante pe covoare obosite de vremi. Fiecare bileţel cu
mesaje clişeice sau lista de cumpărături pe care o urâm din tot sufletul.
Merităm să ne împărţim secretele celor ce ştim sigur că merită. Celor ce îşi şterg
bocancii înainte să intre în sufletul nostru. Merităm să luăm decizii. Dacă
împărţim din sufletul ruginit cu alţii sau îl ţinem până la primăvară.
Merităm să avem o înmormântare la care
să nu se vorbească aiurelile pe care le tot auzi. Că cică s-a trimis un mesaj
de sus pentru familie.
Să se vorbească despre cum fiecare moleculă ce ni s-a plimbat prin păr
a fost schimbată pentru totdeauna de mirosul şamponului nostru. Despre cum toţi
ochii ce ne-au privit au o galaxie a chipului nostru pe care n-o vor putea
şterge. Să ştie lumea că am rămas într-un fel sau altul în zonă. Că nu avem de
gând să plecăm nicăieri pentru că nu ştim şi n-avem unde. Că energia de care
debordam în zilele de vacanţă e peste tot şi dansează cu vântul. Să ştie şi o
mamă îndurerată că puiul ei n-a dispărut, a devenit doar mai puţin obişnuit.
Aşadar, merităm. Merităm mult, cel mai
mult. Tot. Tot e mereu foarte greu de luat în cârcă, dar dacă reuşim, avem o
şansă la fericire.
P.S. Mulţumesc pentru şansă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu