Cel mai frumos ştiu să scriu despre
lucrurile ce îmi lipsesc. Mai ales despre oameni. Despre ei e uşor de tot să
scrii. Sunt atât de vulnerabili încât o vorbă îi poate nimici, dar în acelaşi
timp cele mai puternice şi demne creaturi. În fine, nu contează, nu facem
filosofia fiinţei umane aici.
Ieri eram în bus. Şi cele mai frumoase
discuţii le poţi auzi aici. Mi-a spus o anume persoană cu care îmi omoram
minutele de stat la semafoare, că ştiu tare bine să apreciez frumuseţile simple
care adesea trec neobservate de un ochi ’neformat’. Iar pentru a nu dezamăgi,
şi a-mi păstra reputaţia, am zâmbit involuntar auzind o discuţie între un pitic
de-un metru şi bunicul lui. Sunt sigură că domnişoara de lângă mine m-a crezut
dusă de acasă încă de când mi-a văzut blugii largi şi căştile cu muzica dată la
maxim i-au zgâriat auzul setat pe lălăieli de club, dar când am şi început să
zâmbesc la auzul schimbului de replici s-o fi speriat sănătos...
Dar pentru că e mult prea puţin
relevant ce crede domnişoara cu paiete în cap, am continuat să ascult atentă ce
întrebări avea micuţul. Şi se chinuia bunicul să îi explice de ce ambulanţele
fac aşa mare gălăgie, dar cel mic se încăpăţâna să creadă că-i alta povestea. De
asemenea, dacă îţi lipeşti nasul de geamurile murdare se pare că ţi se face
rece, iar scaunele de plastic chiar nu sună a copac.
Am coborât la aceeaşi staţie şi muream
de nerăbdare să văd cam cum arată curiozitatea asta cu voce subţire. Când
uşile s-au deschis, bunicul s-a ridicat în grabă şi a luat în braţe o
mogâldeaţă cu ochi mari şi infiniţi de un negru ameţitor. Năsucul cârn, încă
roşu de la întâlnirea cu sticla rece şi buzele roşii, aprinse de atâtea
nelămuriri s-au arcuit uşor într-un zâmbet timid căruia i-am răspuns la fel de
sincer cu un zâmbet larg şi tâmp, ca şi cum mi-aş fi cunoscut idolul. Avea un
trening verde cu galben şi papucei din aceia cu luminiţe de care n-am mai văzut
demult.
Cred că e un puşti călător în timp care a venit în anul ăsta poluat şi
mizer să-mi amintească de cât de bine era când toţi adidaşii clipoceau la
fiecare pas şi hanoracele erau mari şi cu baschetbalişti, fie că erai băiat sau
fetiţă. Se putea citi fericirea în ochişorii lui căci se ştia în siguranţă, în
braţe care îl adorau şi îl treceau uşor peste bordura prea mare.
Ni s-au despărţit paşii la scurt timp după ce uşile s-au închis iar
întrebările lui s-au pierdut în marea de claxoane şi discuţii între florărese
şi vânzătoarele de non-stop.
M-am grăbit să ajung acasă, să scriu de curiosul zilei de marţi, dar
m-a lovit neliniştea gândindu-mă că poate, numai poate, acesta e ultimul
septembrie pe care îl are cu bunicul. Şi poate anul viitor, când voi mai apuca
să mă plimb cu busul, voi vedea un puşti singur, care priveşte absent pe un
geam de care nu mai are curajul să-şi lipească năsucul şi care va fi veşnic
speriat de ţipătul ambulanţelor.
Aşa că n-am putut să scriu marţi despre pitic. Am scris miercuri. În
ceva ore prea puţin importante. Oricum, sper să-l mai văd. Parcă aduce cu
cineva pe care cunoşteam cândva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu