RUCĂR

         De vreo zece ani, cinci în mod voluntar, caut aroma aia din copilărie a cașcavalului. Aroma de cină luată în fața televizorului, aroma de scaun folosit pe post de măsuță, aroma de soldăței cu șăpcuțe de ketchup, aroma de bucle și ochi mari desenați cu șuncă pe bundas kenyer.

         Aveam noi, un anumit tip de cașcaval, care nu era ca nici un altul. Avea un gust atât de bun, că nu vă pot spune! Era lăptos, consistent și persista aroma câteva momente bune după ce ți se termina porția. Iar dacă mușcai câș, nu se rupea urât. Dimpotrivă, pe măsură ce bucata se desprindea, se creau adevărate autostrăzi pe care se întreceau nuanțe de galben și gălbui.

         L-am iubit din toată inima. A fost primul bărbat pentru care am avut sentimente nobile. El, cașcavalul. Stătem cu ochii mari și curioși, stăpânind stângaci o salivare curajoasă și priveam cum mama taie cu grijă, felii mult prea subțiri pentru a-mi stăpâni dorul. De fiecare dată când pelerina roșie, cu o vacă fotogenică și un scris mare și albastru apărea de după ușa albă îmbrăcată în magneți colorați, era Crăciunul din nou și din nou.

         El a fost și motivul primului meu delict. Am decis că trebuie să îi mărturisesc dragostea mea și am pus la cale o misiune secretă. După ce mama se afunda în treburile de zi cu zi; nu, nu cele obișnuite, cele ce o caracterizează : un pictat, un proiect de pliant, un vopsit de ramă, aventura avea să înceapă. M-am strecurat ușor, din dormitorul ce-mi servea drept cetate de scaun, bază militară și câte și mai câte, spre bucătăria ce-mi ascundea perechea.

         Am deschis frigiderul, și aici să vă imaginați o scenă din filme când se luminează cadrul și pe fundal merge ceva muzică înălțătoare, și era acolo. Trona mândru pe raftul din mijloc și urma să fie numai și numai al meu. Îl iau în brațe, cred că nu mai trebuie să menționez că era cât toată burtica mea de 3 ani jumate, și îl pun pe masă sperând să fie la fel de bucuros ca mine că ne-am regăsit. Mușc lacom din el și apoi, dezastru ... Am fost descoperiți! Iubirea noastră nu avea să fie niciodată împlinită, iar raftul de sus va fi mereu cel mai mare obstacol.

         Bineînțeles, am fost certată, trimisă în camera mea, iar armata de figurine Kinder profund dezamăgită de eșecul meu. În orice caz, mereu am crezut că a meritat toată dojana pentru momentul fain când l-am ținut în brațe ca pe cel mai valoros trofeu.

         Iubirea mea nu și-a găsit încă împlinirea. L-am tot căutat, dar vârsta fragedă și amintirile vagi nu mi-au fost de nici un folos. Nu-i știu numele, nu-mi pot aminti sigla și astfel nu fac diferența între plastilina asta colorată din magazine și cașcavalul adevărat al copilăriei mele. Totuși, încă sper. Poate voi reuși să-l prezint altor trei ani jumate cu burtică.

SOULS MAKING LOVE

         Poți face dragoste în atâtea și atâtea feluri. Poți să atingi doar trupul sau să înveți cum să săruți dincolo de carne. Uneori e nevoie de încredere și timp iar alte ori pur și simplu știi că va ieși bine, fără să mai cauți motive și denumiri.

         Așadar luptăm, să ne convingem și să găsim motivele corecte pentru care permitem noi și noi prezențe în viața noastră. Uneori încercăm să le forțăm intrarea, chiar dacă le simțim prea puternice și prea sălbatice pentru ce știm. Și ne luăm la trântă cu ele, fiind complet absorbiți de misterul lor, știindu-le amenințarea. Găsim acolo puritatea care ne lipsește, intuiția care ne bate detașat logica și rațiunea. Iar în luptă se prea poate să ne regăsim. Părțile androgine de pe la începuturi sau adevăratul ego. Să ne depășim, să ne cucerim fortăreața. Știind cu o conștiență covârșitoare că este singura cale spre detașarea de lumea pe care ne-am alocat-o ca fiind potrivită.

Totuși poate vom încerca prea tare, poate o vom forța doar ca să înțelegem că numai oferind spațiu putem să o lăsăm să ne iubească și să ne copleșească atunci când e cu adevărat nevoie. Ne va forța limitele și ne va construi noi posturi defensive, pentru că nu poate fi domesticită.

         E forța de care avem nevoie, pe care o ținem ascunsă în noi și care dă pe afară de curiozitate și voință. Forța dorinței nu o poate conține. E esență tare ținută în sticluțe mici și miroase a primăvară, iar în cele mai disperate momente ne va ține de cald cum nimic altceva n-ar putea. Pentru ceva vreme există șansa chiar să se contopească cu identitatea noastră și să credem că am fi un întreg. Ca și cum ne cunoaște ca nimeni altul, pentru că ajunge să facă parte din noi.

         Dar toate prezențele astea sunt făcute ca să dispară. Trag de noi, ne inspiră, ne cresc și apoi dispar, exact cum au apărut. În liniște, ținându-și în frâu nebunia. Or fi rămânând mereu muze și amintiri faine, dar în sine, sunt doar bucurii trecătoare care probabil nu merită tristețea pierderii pentru cât de puțină fericire ne-au adus.

         Iar despărțirea, și procesul în sine de vindecare se încheie doar când dăm nas în nas cu moartea. Altă prezență, altă distracție.

         În fine, sufletele fac dragoste. Sunt naive și primesc orice prezență li se pare că le-ar face bine. Sufletele mai dau și cu capul, se ard urât. Dar uneori, rar de tot, sufletele fac dragoste altfel.

PISICI, PISICI, PISICI

         Eu scriu cam despre orice și adesea sunt criticată. Că-s prea directă, că refuz să mă cizelez, că folosesc cuvinte gen ’gen’, ’fain’, ’căcat’. De asemenea, se mai leagă câte unul de temele abordate, că ar fi nepotrivite pentru vârsta mea sau că mă frustrez degeaba.

         În ultima vreme mi-am pierdut timpul mulțumind. Celor ce mă suportă, celor ce mă citesc, celor ce mi-au fost și îmi sunt. Azi vreau să mulțumesc celor ce îmi dau feedback.

         Cei ce-mi zic că scriu kitsch, cei ce cred că am meditații mult peste vârsta mea, ca și cum ar fi interzis să gândești mai sus decât restul. Cei ce m-au iubit și astfel m-au inspirat. Cei ce mă lasă să îi iubesc și astfel mă inspiră. Fără să știu cum și de ce, în singurul mod pe care îl cunosc. Simplu, fără orgolii sau jenă. Cei pe care i-am lăsat atât de aproape încât îi simt profund și intim, ca și cum de fiecare dată când adorm nu se închid ochii mei, ci ai lor.

         Sunt recunoscătoare pentru comentariile profilor. Scurt și la obiect, deși știu eu că le place ce citesc. Pentru fiecare share. Oricum se presupune că astea contează. Share, like, comment. Mă bucur de vizualizări și de oameni care după câteva luni de tăcere se trezesc să-mi spună că am un blog mișto. Fără să le fie teamă că mi s-ar fi urcat la cap și mă apucă figurile.

         Mulțumesc cui trezește demoni și îmi excită mintea. Mulțumesc cui citește și se regăsește în fiecare rând, chiar dacă nu e cazul. Mulțumesc cui nu citește pentru că nu îi pasă. Mulțumesc cui nu citește din orgoliu. Mulțumesc melodiilor care n-au obosit să-mi cânte când scriu. Mulțumesc paharelor de whiskey, jagger, tequila și ce-or mai fi care fac curaj. Care îmi fac curaj, care fac altora curaj.

         Mulțumesc adevărurilor aruncate la nervi, mulțumesc flăcărilor, mulțumesc copiilor de prin autobuse și bătrânilor. Mulțumesc fericirilor trecătoare care mi-au dat un impuls. Mulțumesc mamei care mai trage de mine să scriu că îi e dor. Mulțumesc cui mă face să-mi fie dor. Mulțumesc cui mă crede mai copil decât sunt. Mulțumesc cui mă încurajează, cui mă ajută, cui își pierde nopți cu mine în conversații bilingve și întortocheate.

         În final, mulțumesc oamenilor puțini și faini care îmi sunt cel mai aproape și care au puterea să-mi inspire câte un bloc de text fără ca măcar să știe. Iar în finalul final, mulțumesc cui mi-a propus să scriu odată ceva și să pun un titlu care nu are nici cea mai mică legătură.

Asta o fi cu dedicație! 

DIN LIPSĂ DE REZOLUȚII...

         ...apelăm la amintiri. Ce-i drept, nu mi-am făcut niciodată vreo listă cu ce aș vrea să schimb sau să îmbunătățesc la mine. Prin clasa a șaptea am încetat din a-mi roade unghiile, dar a fost prin vară deci n-are legătură. M-oi fi considera perfectă așa cum sunt sau poate mi-e doar prea lene să întocmesc o listă care oricum nu va fi dusă la capăt.

         Am scris acu vreo două săptămâni ceva ce părea a fi rămas bun-ul spus lui 2014, dar tocmai pentru că planurile sunt făcute ca să nu țină, am simțit nevoia să reiau anul acesta, și să scriu o (posibilă) siropărie perfect subiectivă despre cum am tocat eu mărunt mărunt 365 de zile.

         În 2014 am fost, pentru prima dată, fericită că nu am pe nimeni cu care să îmi bat capul. Am stat liniștită pe balcon, privind în gol fără să aștept un sms drăguțel la care să zâmbesc pentru că așa se face. Am renunțat la căutări și dorințe de Feți Frumoși care să mă facă fericită și am înțeles că eu îmi ajung mie. În 2014 mi-am băgat picioarele în tot ce credeau alții că știu despre mine și am ascultat când mi s-a spus că pot mai mult.

         În 2014 am învățat să las deoparte atitudinile defensive și să nu mă mai joc. Așa mult... M-am convins că pot fi sinceră fără ca asta să se întoarcă împotriva mea. Am ajuns să știu exact care e măsura și ce se întâmplă când este încălcată. Am înțeles că unii oameni nu pot suporta cât le arunc eu în cârcă. Și că ei pleacă. Și că e mult mai bine așa. Am aflat cum să nu deranjez pe alții cu felul meu de a fi, deși mai uit de asta câteodată.

         În 2014 am râs al naibii de mult. Majoritatea dăților degeaba. Am vorbit prostii, am bătut câmpii, am supărat și am terfelit lucruri ce nu mi-au fost oferite spre a fi călcate în picioare. Am început să aduc argumente plauzibile ori de câte ori cineva nu-mi împărtășea opinia. M-am bosumflat și am făcut mutre de câte ori am vrut. Probabil am și rănit. De fapt, cred că e o certitudine asta.

         În 2014 am spus da oricărui lucru am simțit că m-ar face fericită sau mândră sau cine mai știe cum. Am dat și cu capul de vreo două ori. Dar m-am reparat repede și am înțeles că e mai bine să învăț decât să mă plâng că am un cucui. Da, am făcut greșeli. Și acum știu că asta nu înseamnă nimic altceva decât că am încercat. Am învățat, m-am chinuit, m-au consumat întâmplări și oameni, i-am lăsat să ia tot ce pot. M-am schimbat și mi-am schimbat lumea cu care adorm în gând. E mai bogată și mai faină acum.

         În 2014 am umblat desculță prin iarba udată de rouă. Am stat la foc. Am dormit în corturi cârpite cu bandă adezivă. Am dormit prin mașini și pe la prietene, spre disperarea mamei. Am mâncat prea puțin și am uitat să beau cât ar fi trebuit. Apă, zic. Mi-am dat seamă că scriu despre toți oamenii pe care îi am în zonă fără să vreau sau să se vadă. Am fost la mai multe concerte decât în anul precedent. Și toate au fost grozave. Am simulat examenul nenorocit care mă așteaptă în câteva luni și m-am convins că nu chiar toate-s ‚norocoase’.

         În 2014 am iubit și am pierdut și am făcut tot ce mi-a trecut prin cap. Iar acum, la început de 2015 vreau doar să mă bucur de oameni. Oamenii care oricât de urât s-ar uita sau cât de tare ar strâmba din nas, sunt frumoși. Oamenii care au plecat. Oamenii care nu au plecat. Oamenii cărora le-a mai fost îngăduit să rămână prin zonă pentru cine știe ce motive ascunse. Oamenii care nu vor să plece deși au primit destule șuturi. Oamenii care n-au de ales. Oamenii pe care i-am rănit. Oamenii de care fac mișto. Oamenii pe care încerc să-i protejez. Oamenii care nu mă lasă să-i protejez. Oamenii care citesc și zâmbesc și apoi se urăsc pentru asta. Oamenii care dau like fără să citească. Oamenii care mă ascultă pălăvrăgind ore întregi la telefon. Oamenii care-și omoară diminețile la cafea cu mine. Oamenii care vor atenție. Oamenii care fac drame. Oamenii care se victimizează. Oamenii care joacă teatru. Oamenii care cântă, și cei care dansează. Oamenii care luptă. Oamenii care înving. Oamenii care lasă alți oameni să le fie de ajutor. Oamenii care nu se suportă. Oamenii care nu mă suportă. Oamenii care mă iubesc în felul adoptat ca fiind corect. Oamenii care mă iubesc altfel. Oamenii care au uitat că mă iubesc. În principiu ... oamenii.

         Dar în final, 2014 a fost o oră. In care m-am plimbat doar eu, şi nici o altă vietate pe linia lungă şi anevoiasă a vieţii. Eu, din şapte miliarde, și am știut că voi avea un suflet legat de mine chiar și când cred că nu.