RUCĂR

         De vreo zece ani, cinci în mod voluntar, caut aroma aia din copilărie a cașcavalului. Aroma de cină luată în fața televizorului, aroma de scaun folosit pe post de măsuță, aroma de soldăței cu șăpcuțe de ketchup, aroma de bucle și ochi mari desenați cu șuncă pe bundas kenyer.

         Aveam noi, un anumit tip de cașcaval, care nu era ca nici un altul. Avea un gust atât de bun, că nu vă pot spune! Era lăptos, consistent și persista aroma câteva momente bune după ce ți se termina porția. Iar dacă mușcai câș, nu se rupea urât. Dimpotrivă, pe măsură ce bucata se desprindea, se creau adevărate autostrăzi pe care se întreceau nuanțe de galben și gălbui.

         L-am iubit din toată inima. A fost primul bărbat pentru care am avut sentimente nobile. El, cașcavalul. Stătem cu ochii mari și curioși, stăpânind stângaci o salivare curajoasă și priveam cum mama taie cu grijă, felii mult prea subțiri pentru a-mi stăpâni dorul. De fiecare dată când pelerina roșie, cu o vacă fotogenică și un scris mare și albastru apărea de după ușa albă îmbrăcată în magneți colorați, era Crăciunul din nou și din nou.

         El a fost și motivul primului meu delict. Am decis că trebuie să îi mărturisesc dragostea mea și am pus la cale o misiune secretă. După ce mama se afunda în treburile de zi cu zi; nu, nu cele obișnuite, cele ce o caracterizează : un pictat, un proiect de pliant, un vopsit de ramă, aventura avea să înceapă. M-am strecurat ușor, din dormitorul ce-mi servea drept cetate de scaun, bază militară și câte și mai câte, spre bucătăria ce-mi ascundea perechea.

         Am deschis frigiderul, și aici să vă imaginați o scenă din filme când se luminează cadrul și pe fundal merge ceva muzică înălțătoare, și era acolo. Trona mândru pe raftul din mijloc și urma să fie numai și numai al meu. Îl iau în brațe, cred că nu mai trebuie să menționez că era cât toată burtica mea de 3 ani jumate, și îl pun pe masă sperând să fie la fel de bucuros ca mine că ne-am regăsit. Mușc lacom din el și apoi, dezastru ... Am fost descoperiți! Iubirea noastră nu avea să fie niciodată împlinită, iar raftul de sus va fi mereu cel mai mare obstacol.

         Bineînțeles, am fost certată, trimisă în camera mea, iar armata de figurine Kinder profund dezamăgită de eșecul meu. În orice caz, mereu am crezut că a meritat toată dojana pentru momentul fain când l-am ținut în brațe ca pe cel mai valoros trofeu.

         Iubirea mea nu și-a găsit încă împlinirea. L-am tot căutat, dar vârsta fragedă și amintirile vagi nu mi-au fost de nici un folos. Nu-i știu numele, nu-mi pot aminti sigla și astfel nu fac diferența între plastilina asta colorată din magazine și cașcavalul adevărat al copilăriei mele. Totuși, încă sper. Poate voi reuși să-l prezint altor trei ani jumate cu burtică.