sâmbătă, 10 ianuarie 2015

SOULS MAKING LOVE

         Poți face dragoste în atâtea și atâtea feluri. Poți să atingi doar trupul sau să înveți cum să săruți dincolo de carne. Uneori e nevoie de încredere și timp iar alte ori pur și simplu știi că va ieși bine, fără să mai cauți motive și denumiri.
         Așadar luptăm, să ne convingem și să găsim motivele corecte pentru care permitem noi și noi prezențe în viața noastră. Uneori încercăm să le forțăm intrarea, chiar dacă le simțim prea puternice și prea sălbatice pentru ce știm. Și ne luăm la trântă cu ele, fiind complet absorbiți de misterul lor, știindu-le amenințarea. Găsim acolo puritatea care ne lipsește, intuiția care ne bate detașat logica și rațiunea. Iar în luptă se prea poate să ne regăsim. Părțile androgine de pe la începuturi sau adevăratul ego. Să ne depășim, să ne cucerim fortăreața. Știind cu o conștiență covârșitoare că este singura cale spre detașarea de lumea pe care ne-am alocat-o ca fiind potrivită.
Totuși poate vom încerca prea tare, poate o vom forța doar ca să înțelegem că numai oferind spațiu putem să o lăsăm să ne iubească și să ne copleșească atunci când e cu adevărat nevoie. Ne va forța limitele și ne va construi noi posturi defensive, pentru că nu poate fi domesticită.
         E forța de care avem nevoie, pe care o ținem ascunsă în noi și care dă pe afară de curiozitate și voință. Forța dorinței nu o poate conține. E esență tare ținută în sticluțe mici și miroase a primăvară, iar în cele mai disperate momente ne va ține de cald cum nimic altceva n-ar putea. Pentru ceva vreme există șansa chiar să se contopească cu identitatea noastră și să credem că am fi un întreg. Ca și cum ne cunoaște ca nimeni altul, pentru că ajunge să facă parte din noi.
         Dar toate prezențele astea sunt făcute ca să dispară. Trag de noi, ne inspiră, ne cresc și apoi dispar, exact cum au apărut. În liniște, ținându-și în frâu nebunia. Or fi rămânând mereu muze și amintiri faine, dar în sine, sunt doar bucurii trecătoare care probabil nu merită tristețea pierderii pentru cât de puțină fericire ne-au adus.
         Iar despărțirea, și procesul în sine de vindecare se încheie doar când dăm nas în nas cu moartea. Altă prezență, altă distracție.

         În fine, sufletele fac dragoste. Sunt naive și primesc orice prezență li se pare că le-ar face bine. Sufletele mai dau și cu capul, se ard urât. Dar uneori, rar de tot, sufletele fac dragoste altfel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu