ALBUME

’La copilărie poți să mai scrii mult și bine, crede-mă!’

        

Am fost atât de ocupată de problemele existențiale pe care adolescența le impune încât am uitat să îmi amintesc. Am încercat prin vară să explic de ce am avut cea mai faină copilărie, dar fără să mă chinui să știu ce a făcut-o așa specială.

         Oamenii. Mereu e vorba de oameni. Am avut în jurul meu atâția. Care mi-au fost alături pentru a compensa, pentru a ajuta sau pur și simplu pentru că le era drag. Oameni pentru care mulțumirile n-am cum să le exprim în cuvinte, uneori nici măcar nu vreau. Au fost tanti care miroseau a frig, care miroseau a parfumuri scumpe, care miroseau a aluat păcălit cu esență de vanilie, sau a naftalină. Și doamne cum nu-mi plăcea mirosul de naftalină!

         Dar în final, mirosurile și aromele pupicilor sunt atât de puțin importante în comparație cu ce mi-au oferit. Câte nopți de veghe când treburile erau prea multe pentru mama, câte ture roată blocul cu bicicleta, câte jocuri de-a căluțul și prințesa și doctorul. M-au învățat și cum să pierd. Am început pe minus cu un om, dar mi-am asumat inconștient rolul de statuie a libertății lui. Și a fost un rol frumos, care nu merită suferința pentru cât de puțină bucurie mi-a adus.

         M-au învățat oamenii ăștia și cum să-mi caut, și eventual să și găsesc, alți oameni care să mă ajute mai departe, când figurile de 17 minunați mililitrii le depășeau puterile. Cum să îmi cer iertare și să găsesc bucurie în cele mai mici gesturi. Au știut, atunci, poate și acum ar ști, cum să-mi arate calea cea bună și să mă pornească pe un drum frumos.

         Pentru mine au fost moși, pe mine m-au dus pentru prima dată pe o scenă pe care nu știam cât am s-ajung s-o iubesc, la o vârstă mult prea fragedă, pe mine m-au cărat în spate și m-au făcut avion. Au avut răbdare. Cea mai multă răbdare. Toată! Și chiar și acum mai găsesc oameni care să se lege la cap cu mine și să-și rupă ore bune ca să-mi asculte baiurile.

         Și știu că încă nu i-am dat de capăt, că mai am mult de mers. Dar la un popas leneș printre amintiri, am decis că trebuie să încerc măcar, să exprim mulțumirile alea pe care nu le știu spune cât de bine ar trebui. O fi prima dată când mă bat cuvintele, dar cu siguranță merită să mă las înfrântă. Doar de data aceasta.

         Mai presus de tot, am o mamă care și-a petrecut cei mai frumoși ani din viață alături de mine (și nu o spun eu din lipsă de modestie, susține chiar ea!). Care a știut cum să-mi fie. De care mă leagă necondiționat o iubre cât o întreagă galaxie și pe care mereu o privesc cu emoție și uneori, rar de tot, lăcrimez și se naște o bucurie cât casa. Nu am fost capabilă să-i înțeleg trăirile și de mult prea multe ori le-am luat la mișto. Dar acum știu. Nu am idee prin ce fapt nemaivăzut am înțeles, dar e una din certitudinile pe care le căutam demult.

         Iar acum știu că sunt doar liniștită și nimic nu mai poate să ardă. Și aștept cu nerăbdare să pot și eu să ofer exact același tip de iubire, împletită în codițe și îngrijorată în miez de noapte de o absență. Cea mai importantă absență pe care aș putea s-o simt vreodată.

EDIT : 8.02. 2015 Am văzut o familie rozo-negro-portocalie, echipată de schi care-și plimba minunea într-o săniuță albastră cu păturică! E plăcut să vezi că încă există bucurie în zăpada întârziată. Face bine.