ROȘU APRINS

... şi nimic din ce nu putem vedea nu există. Aceasta e credinţa pe care o auzi din toate părţile, ca şi cum intenţionat, toată lumea vrea să îţi bage în cap că dacă nu îl vezi, nu îl simţi şi nu e alături de tine nu există.

Ba există. În mine, în tine, în noi. Spre exemplu, când suferi o pierdere colosală. Când ’’crocodilul’’ cu care ai trăit o viaţă întreagă îşi schimbă pielea pentru ultima dată. Cum e când îngropi pe cineva pe care odată îl iubeai. Pe moment e plin de oameni care sunt gata să îţi dăruiască toată grija şi atenţia lor, însă după ce ziua se încheie, te întorci în aceeaşi casă peste care dăinuie încă aroma a ceea ce el a fost pentru sufletul tău. Seara, orice ai face, eşti singurul sprijin, singurul luptător pe care îl mai ai rămas. Chiar dacă ultimele clipe au fost de singurătate în doi, întoarcerea în spaţiul comun nu face decât să doară.

Doare mai ales ştiinţa că nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Nu va mai fi bine. Cumva, deşi fiind departe demult, simpla prezenţă în camera de alături a făcut să persiste o armonie scârţâindă. Aşternuturile au forma picioarelor leneşe, iar geamul întredeschis nu a reuşit să alunge de tot aerul care i-a pătruns prin fiecare ungher al trupului ostenit.

Norocul ni-l facem cu mâna noastră. Dacă alegem să ne resemnăm cu o viaţă de regrete sau riscăm nemilos fiecare şansă ce ni se oferă, se prea poate să ajungem în exact acelaşi punct. Cu oamenii însă nu putem face asta. Nu ne sunt date prea multe alternative, şi odată pierdută cea adevărată, toate celelate vor fi mult mai puţin potrivite pentru ceea ce sufletul nostru cerşeşte. Niciodată nu e bine să-ţi laşi sufletul să implore pentru ceea ce i se cuvine de drept.

Ce-i al lui, e al lui şi nu se poate îndepărta prea mult. Chiar dacă regăsirea ar dura 35 de ani, cumva se va înfăptui şi atunci, în momentul covârşitor ce îi urmează ajungi să înţelegi de ce nimeni altcineva nu a completat cercul. De aceea e bine să ştim cât trebuie să luptăm şi când anume nu mai merită osteneala şi trebuie să ne retragem pur şi simplu din bătălia crudă. E demnitate şi în capitulare, e dovada că preţuieşti ce se află în tine mai mult decât alţii reuşesc şi că eşti gata pentru o nouă fericire.

Cicatricile ne vor rămâne, asta e sigur. După fiecare luptă cotidiană în care încercăm să ne afişăm sentimentele, un singur om ar merita. Tu. Tu început, tu sfârşit, tu totul!