Pun pariu că v-a fost dor de mine!
Mi-a fost și mie dor.
De altfel, dorului i se datoreaza această scriere. Dorului și paginii
omonime care mă inspiră zi de zi.
Lumea se tot întreabă dacă scriu despre
fiecare om în parte. Ei bine, trebuie să recunosc că oamenii mi-s cele mai la
îndemână muze. Iar uneori, rar de tot, se încumetă câte unul să mă întrebe ”Da
despre mine când scrii?”. Acum.
Am avut fotografi în viața mea încă de
când am fost mică. Defapt, cred că dacă e să mă iau după iubirile mamei am avut
încă de când eram doar o steluță, sau ce oi fi fost înainte.
În fine, mi-au fost aproape constant.
De la bucuria alor mei de a imortaliza fiecare ridicare de picioruș, până la
zâmbitul fals pentru fotografia de album de final de a XII-a. Am și moștenit o
afinitate pentru dânșii prin tata. Cred. Altfel nu vreau să-mi explic
numeroasele prezențe din viața mea.
Totuși, în ultima vreme, am găsit o
modalitate de a-i alunga. Am pus degetul pe obiectiv și am decis că ajunge. Că
nu mai vreau să-mi fie imortalizate reușitele, că nu îmi trebuie poze noi și că
albumele pot să se oprească la 97.
Dar privind înapoi, știu că peisajele
pe care mi le-au oferit ăștia talentații, sunt diferite de restul. Sunt mai
luminoase, au un ceva special. Am văzut un apus de soare fabulos pe ceva mal de
apă aproape de Carei, am privit razele de soare cum își fac loc printre
frunzele ajunse la apogeul ființei lor, toată vara trecută. Am privit stelele
de pe piatra rece din spatele blocului și am simțit simțiri care nu pot fi
descrise decât în imagini.
Apoi am făcut mișto, am zis că nu
aparatul te face fotograf, am râs tare pe tema asta și mi-am luat o palmă după
cap când am început să exagerez.
Și am uitat de ce mi-a plăcut compania
lor. Și am uitat că nu numai arta mea știe să strige. Am uitat că și alții vor
muze. Am fost hedonista de care ziceam câteva pagini mai sus și m-am dus pe
filmul meu până la final. Iar când m-am trezit cu realitatea înțepătoare ca
ghid am înțeles că nu e decizia mea când să iau degetul de pe obiectiv. În fine, am știut pe la final că am iubit
iar, în același mod dubios și neînțeles. Că mi-am găsit un fel de chestie
pentru care nu există denumire și nici status al relației pe Facebook și i-am
dat cu piciorul. Și am lovit-o tare până am decis că doare destul.
Adevărul e că obiectivele pleacă și
dacă degetul tău crede că încă le decide soarta. Găsesc alte peisaje, alte
stele și alte parcuri în care să demonstreze că nu e vorba deloc despre aparat.
Ține doar de nopțile nedormite, de melodiile pe care le fredonezi vrând-nevrând,
de numele la care te holbezi fără a putea trimite un mesaj, de felul în care
numai cei ce fac artă știu să se iubească. Acum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu