POSESIUNI. 2

Scriam în urmă cu vreo lună despre ce am eu. Titlul e mincinos, nu vă lăsaţi păcăliţi, dar n-am găsit altul. Aşadar, despre ce nu am eu... Iar faptul că nu am nu mă face neapărat mai săracă sau mai proastă. Pur şi simplu n-am.

          Nu am o mamă delăsătoare, ci una căreia n-am ştiut niciodată cum să-i arăt ce simt. Nu am tată. Adică am, cu toţii avem, doar că eu nu ştiu pe unde e. Da-i ok, nu mă doare să vorbesc despre asta. De fapt, nu am o familie prea mare. Nici nu cred că aş fi avut nevoie. Nici afinităţi pentru reuniuni cu întrebări incomode şi pupici forţaţi nu am. Nu am bunici.

          Nu am idee cum să urăsc. Nu îmi place de toată lumea şi fac mişto cât încape de nefericiţii pe care nu-i simpatizez. Da’ pe cuvântul meu că nu ştiu să urăsc. Nu am temeri, însă nici încredere că mereu totul trebuie să iasă bine n-am. Nici dureri. Mai un spate, mai un cap, dar sufletul nu mă doare prea des. Nu ştiu când şi dacă am fost fericită. Nu prea m-am prins eu cum se manifestă hăbăuca. De fericire zic. Nu am avut nici o obsesie. N-am fost îndrăgostită iremediabil şi irevocabil de cântăreţi şi actori care habar n-au de existenţa mea. Nu m-am zbătut să obţin ceva niciodată. N-am îndârjirea aia crâncenă. Nu am voinţă şi ambiţie cât ar trebui. Poate numai la prostii. Nu am vicii. Mai fumez o ţigară, două, trei şi poate beau şi un vin, dar nu-s dependentă de nimic. Poate doar de muzică.

          Nu prea am grijă de mine şi de viaţa mea. Nu mi se pare că se poate evita ceva ce musai trebuie să se întâmple. Dacă ţi-e dat să mori, mori. Fie că eşti pe un motor, fie că treci strada să cumperi pâine. Mori şi atât. Orice prelungire şi încercare de evitare e inutilă.

          Nu am avut niciodată un câine. Deşi mi-am dorit enorm. Camera mea mică mi-a permis să ţin doar doi hamsteri pitici care au evadat de câteva ori. Nici pe ăia nu-i mai am.

          Nu ştiu ce să fac cu mine. Simt cum cresc, simt cum evoluez şi pe cuvântul meu că habar n-am ce urmează. Nu mă sperie nici asta. Nu cred că oraşele mari au ceva spectaculos să-mi arate. Nu cred că facultatea e ceva extraordinar de dificil. Nu ştiu dacă voi avea succes sau nu. Nu îmi fac griji, însă. Am ceva pus deoparte şi orice ar fi, o să-l primesc.

          Nu am avut prieteni foarte mulţi absolut niciodată. Îmi place să revăd oameni, să-i întreb ce mai fac şi să stăm la o poveste, dar prieteni pe viaţă n-am mulţi. Uneori nu mă am nici pe mine. Nu am fost populară şi râvnită de toţi băieţeii cu hormoni beţi şi trei fire-n barbă. Până prin clasa a 10-a eram invizibilă şi-mi plăcea.

          Nu-s specială. Nu am nimic ieşit din comun. Sunt doar un ceva între copil şi femeie care ştie să-şi urle durerile şi împlinirile mai tare ca restu.