STRIGĂT

Cred în strigătul meu şi în eliberarea pe care mi-o poate da de sub jocul alb-negru. Dincolo de lumea bine delimitată şi împărţită fix după aceleaşi norme, eu tind spre speranţă. Roşul e culoarea mea de speranţă în universul duocromatic pe care, în mod voit l-am luat de bun şi adoptat drept cămin. De aceea trăiesc în alb, roşu şi negru

          Graniţele însă nu există, dacă strigătul meu are ecoul potrivit. Iar vârsta devine o cifră aiurea în vânt dacă pot găsi vibraţii la unison. Există o anume libertate pe care o capeţi dimineaţa devreme, puţin după ce soarele începe să răsară. Când cerul e mov, când copacii desenează umbre pe bolta senină, când îţi pică ochii de somn însă încăpăţânarea atât de caracteristică are de câştigat şi rămâi doar pentru că aerul răcoros al dimineţii îţi dezmiardă pielea într-un anume fel în care n-ai mai simţit până acum.

          În strigătul meu ştie să fie şi frică. Uneori mi-e îngrozitor de teamă de trecut, de viitor, de oameni. Mă îngrozeşte ideea că poate am luat toate decizile în grabă şi n-am făcut nimic corect. Sunt gânduri uriaşe pentru cei 17 minunaţi mililitrii pe care îi am, dar au o putere covârşitoare. Poate că nu voi realiza ceva măreţ, poate că nu voi reuşi să-mi ţin promisiunile, poate că voi dezamăgi cele mai dragi fiinţe. Poate la un moment dat nu o să mai pot scrie. Poate mă voi bloca de tot şi nu va exista nici o soluţie. Poate voi intra în rând cu oamenii simpli cărora le este atât de uşor să fie fericiţi.

          Apare apoi o adiere aproape insignifiantă de speranţă şi apoi mai vin oameni să-mi spună că se poate să fii cu adevărat fericit. Şi poate pe moment nu înţeleg de ce în ochi le sclipesc mici bucurii, şi poate mi se pare de-a dreptul stupid zâmbetul tâmp pe care îl afişează.

          Dar într-un anumit moment, când doar un om, şi niciun altul îmi oferă o privire liniştitoare ştiu să purced dincolo de bucuriile sclipitoare pe care le-am întrezărit printre gene şi să-mi îngădui, fie şi pentru o secundă să strig. Să mă descarc tocmai prin a mă arăta. Să umblu goală prin faţa tuturor pentru că asta oferă confort şi liniştire a psihicului.

          Iar strigătul meu capătă formă şi contur, devine ceva uniform şi tangibil. Devine o parte din mine pe care am ales s-o dau afară, să umble de nebună, hoinărind pe străzi pustii. Iar eu mă deschid, ştiind că sunt privită.