vineri, 14 noiembrie 2014

COROLE ŞI ALTE CELE



          Blaga e un frumos! E din cale-afară de minunat omul ăsta. Universul său liric nu cred că se poate compara cu nici un altul. Hai că între Eminescu si Bacovia mai găseşti o tristeţe de legătură, ceva. Dar Blaga e unic. Poate sunt eu prea îndrăgostită de el sau chiar am dreptate. În orice caz, merită să-i fie dedicată o scriere.        
         
Aproape ruşinat de talentul său, el creează doar ca să nu moară. În aşteptarea amurgului, pe drum spre descoperiri de taine şi necunoscute, el scrie cu şi pentru suflet. Nu-i ca şi cum poezia blagiană e nu ştiu ce profunzime. Şi poate chiar asta e atât de minunat. Cum simplu, fără simboluri şi trimiteri prea ascunse reuşeşte să te impresioneze.
          El nu ucide. Nu batjocoreşte tainele şi nici vorbă să pângărească vreo credinţă. El povesteşte doar cu munţii, cu ochii, buzele şi mormintele. Uneori se adresează şi unui mare Anonim despre care ne zic nişte nene critici că ar fi centrul creaţiei.
          Ce e mai altfel la Blaga e că nu trebuie şi nu poate fi înţeles de oricine. Trebuie să ştii cum să empatizezi cu sentimentele din poem. Trebuie să poţi să cerţi la rândul tău munţii că nu vor să-ţi dea un trup. Trebuie să protejezi minunile din ochi. Trebuie să stăpâneşti lumina. Să n-o laşi să te ardă mai mult decât poate mistui focul creator.
          Cred totuşi că am fost predestinată lui. Am crescut pe strada omonimă ce-i poartă mândră, sper, numele. Prima noastră întâlnire, pe când încă eram un copil, a fost tumultoasă şi fără să-mi dau seama a lăsat în mine întrebări şi dorinţe aprige de regăsire. Acum, puţin mai femeie şi puţin mai coaptă, îl percep la fel de înfometată de cuvintele sale, însă mult mai atentă
la fiecare virgulă. Foarte importante şi dânsele. De asemenea, am impresia că îl depăşeşte cu mult pe Eminescu şi al său ‘’Nu credeam să învăţ, a muri vreodată’’ care, vezi Doamne, e cel mai frumos vers din lirica românească. N-aş prea fi de acord, iertată să fiu, dar  ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid’’ parcă îi ia faţa.
          Frumuseţea stă în lucruri simple. În enumeraţii ample, hărţi ascunse către locuri în care poate găseşti fericire, în munţi şi amurg.
          Iar dacă toate astea nu ajung, mă voi scuza pentru pasiunea mea ce dă uşor spre obsesie, prin sipla afirmaţia aparţindându-i tot lui, care spune că Raiul îşi ia lumina din flăcările Iadului.
Frumos, Luciane, foarte frumos!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu