Blaga e un frumos! E din
cale-afară de minunat omul ăsta. Universul său liric nu cred că se poate
compara cu nici un altul. Hai că între Eminescu si Bacovia mai găseşti o
tristeţe de legătură, ceva. Dar Blaga e unic. Poate sunt eu prea îndrăgostită
de el sau chiar am dreptate. În orice caz, merită să-i fie dedicată o scriere.
Aproape ruşinat de talentul său, el creează
doar ca să nu moară. În aşteptarea amurgului, pe drum spre descoperiri de taine
şi necunoscute, el scrie cu şi pentru suflet. Nu-i ca şi cum poezia blagiană e
nu ştiu ce profunzime. Şi poate chiar asta e atât de minunat. Cum simplu, fără
simboluri şi trimiteri prea ascunse reuşeşte să te impresioneze.
El nu ucide. Nu
batjocoreşte tainele şi nici vorbă să pângărească vreo credinţă. El povesteşte
doar cu munţii, cu ochii, buzele şi mormintele. Uneori se adresează şi unui
mare Anonim despre care ne zic nişte nene critici că ar fi centrul creaţiei.
Ce e mai altfel la Blaga
e că nu trebuie şi nu poate fi înţeles de oricine. Trebuie să ştii cum să empatizezi
cu sentimentele din poem. Trebuie să poţi să cerţi la rândul tău munţii că nu
vor să-ţi dea un trup. Trebuie să protejezi minunile din ochi. Trebuie să
stăpâneşti lumina. Să n-o laşi să te ardă mai mult decât poate mistui focul
creator.
Cred totuşi că am fost
predestinată lui. Am crescut pe strada omonimă ce-i poartă mândră, sper, numele.
Prima noastră întâlnire, pe când încă eram un copil, a fost tumultoasă şi fără
să-mi dau seama a lăsat în mine întrebări şi dorinţe aprige de regăsire. Acum,
puţin mai femeie şi puţin mai coaptă, îl percep la fel de înfometată de
cuvintele sale, însă mult mai atentă
la fiecare virgulă. Foarte importante şi dânsele. De asemenea, am
impresia că îl depăşeşte cu mult pe Eminescu şi al său ‘’Nu credeam să învăţ, a
muri vreodată’’ care, vezi Doamne, e cel mai frumos vers din lirica românească.
N-aş prea fi de acord, iertată să fiu, dar ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi
nu ucid’’ parcă îi ia faţa.
Frumuseţea stă în lucruri
simple. În enumeraţii ample, hărţi ascunse către locuri în care poate găseşti
fericire, în munţi şi amurg.
Iar dacă toate astea nu
ajung, mă voi scuza pentru pasiunea mea ce dă uşor spre obsesie, prin sipla
afirmaţia aparţindându-i tot lui, care spune că Raiul îşi ia lumina din
flăcările Iadului.
Frumos, Luciane, foarte frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu