OAMENII CARE...

Această scriere este redactată cu riscul de a-mi ridica în cap felurile nemulţumiri şi revolte. Părerile sunt perfect subiective, iar exemplele date, sunt cât se poate de reale.

          Îmi plac oamenii. Mi-s atât de simpatici cum nu vă pot spune. Şi în ciuda dragului de oameni, nu mă feresc de judecăţi aspre şi păreri bătute în cuie, pe care nu mi le mai schimbă nimeni.

          Oamenii care au frici şi frustrări pierd. Vorbesc de cei care se tem că pierd personaje importante din viaţa lor şi că astfel se vor pierde şi pe sine. Cei care lasă teama să troneze asupra relaţiilor lor şi transformă orice într-o dramă cumplită ce eventual devine ceartă. Aceia îşi pierd comorile de care ţineau şi cu dinţii. De tot. Din dorinţa de a şi-i apropia, îi îndepărtează mai mult. Zicea o tanti pe un blog că relaţia ta depinde de cum ţii nisipul în palme. Dacă îl ţii uşor, în căuşul deschis, rămâne acolo unde este. Dar în momentul în care strângi mâna ca să nu-l laşi să scape, nisipul ţi se strecoară printre degete. Cam aşa e şi cu oamenii. Pierd tocmai din pricina fricii de a nu pierde.

          Oamenii care se uită la fotbal şi zbiară ca nebunii la fiecare gol sunt ... proşti. Nu e frumos, ştiu. Mama m-a învăţat că nu e voie să zici de cineva că e prost, însă nu pot vedea sensul în bucuria lor emfatică. Răs forţat, volum dat prea tare, beri peste măsură şi apoi răcnete şi urlete cât încape. Dacă se poate pe o terasă centrală.

          Oamenii care sunt fericiţi sunt simpli. Au vieţi modeste şi nu se înhamă la prea multe aventuri, au colţişorul lor din penumbră unde le este cald şi bine, şi de unde privesc cumpătaţi la fericirile efemere ale celor complicaţi. Sunt oameni fără griji şi întrebări de care depinde existenţa vreunei rase. Oamenii cărora propria persoană le ajunge şi nu caută nimic mai mult.

          Oamenii care fac din orice un eveniment şi intensifică orice sentiment cerşesc atenţie. Totul se învârte numai şi numai în jurul lor şi a dorinţelor proprii. Orice discuţie se îndreaptă spre ei, orice problemă e a lor şi nimic, nimic nu poate să fie mai urgent decât liniştirea propriului sine. Cei care exagerează şi înfloresc şi vorbesc despre lucruri de care nu au habar, şi asta se vede, însă ei se încăpăţânează să susţină contrariul.

          Oamenii care insistă şi nu vor să-ţi dea pace, fie că vorbim de ăia cu biblia de vin şi bat la uşi, fie că vorbim de amorezaţi, fie că vorbim de publicitate, toţi insistă pentru că au fost refuzaţi de mult prea multe ori şi s-au săturat să accepte răspunsuri negative. Aşa că se bagă, intervin forţat în existenţa altora şi uneori, poate, doar poate, sunt primiţi.

          Oamenii care vorbesc calm şi calculat, cei care sunt mereu liniştiţi, de cele mai multe ori n-au copii. Cum altfel să-ţi păstrezi nervii intacţi şi să reuşeşti la 65+ să fii de treabă? Sunt oameni tare faini şi dragi, însă nu au reuşit să cunoască bucuria sinceră de a avea un pui numai al lor. Pe care să-l îngrijească, să-l crească, să-l certe şi mai apoi să-l lase să zboare spre viaţa care trebuie să-l primească. De fapt, viaţa care îl aşteaptă.

          Oamenii care trăiesc în case mari şi luxoase au sufletul gol şi e nevoie de trei etaje + mansardă ca să compenseze. Sunt genul ăla de gazde care încep discuţia cu ultimele achiziţii şi te fac să te simţi un cerşetor infim. Care te servesc cu biscuiţi fini pudraţi cu cine ştie ce mirodenii pe care nici nu ştii să le citeşti, ceai aromat din ceşcuţe subţiri de porţelan şi tăviţe superb sculptate cu motive florale care să le mai înveselească traiul. Oamenii care trăiesc în case mari şi luxoase sunt oamenii care sunt atât de săraci încât tot ce au sunt banii.

          Şi, în final, oamenii cu privire goală din autobuse sau supermarketuri sunt ceea ce societatea numeşte morţi vii. Vietăţi secate de orice dorinţă, orice putere de a trăi frumos, care-şi târăsc existenţa şi se chinuie de pe o zi pe alta până le e dat să dispară. Le zâmbeşti şi te privesc. Au uitat că oamenii pot fi şi buni, aşa că iau totul ca prefabricat.

          Le mulţumesc oamenilor de toate felurile care mi-au călcat prin existenţă. Le mulţumesc, căci datorită lor am crescut, cresc, şi ştiu exact cum nu trebuie să ajung. Îmi plac oamenii tare mult. Vin la tine, intră în viaţa ta, te lasă să iei absolut orice îţi trebuie de la ei, te ţin de mânuţe ca să înveţi să mergi singur prin viaţa ce pare atât de dură uneori iar apoi se retrag în linişte fără ca tu să observi măcar când au plecat.

POSESIUNI. 2

Scriam în urmă cu vreo lună despre ce am eu. Titlul e mincinos, nu vă lăsaţi păcăliţi, dar n-am găsit altul. Aşadar, despre ce nu am eu... Iar faptul că nu am nu mă face neapărat mai săracă sau mai proastă. Pur şi simplu n-am.

          Nu am o mamă delăsătoare, ci una căreia n-am ştiut niciodată cum să-i arăt ce simt. Nu am tată. Adică am, cu toţii avem, doar că eu nu ştiu pe unde e. Da-i ok, nu mă doare să vorbesc despre asta. De fapt, nu am o familie prea mare. Nici nu cred că aş fi avut nevoie. Nici afinităţi pentru reuniuni cu întrebări incomode şi pupici forţaţi nu am. Nu am bunici.

          Nu am idee cum să urăsc. Nu îmi place de toată lumea şi fac mişto cât încape de nefericiţii pe care nu-i simpatizez. Da’ pe cuvântul meu că nu ştiu să urăsc. Nu am temeri, însă nici încredere că mereu totul trebuie să iasă bine n-am. Nici dureri. Mai un spate, mai un cap, dar sufletul nu mă doare prea des. Nu ştiu când şi dacă am fost fericită. Nu prea m-am prins eu cum se manifestă hăbăuca. De fericire zic. Nu am avut nici o obsesie. N-am fost îndrăgostită iremediabil şi irevocabil de cântăreţi şi actori care habar n-au de existenţa mea. Nu m-am zbătut să obţin ceva niciodată. N-am îndârjirea aia crâncenă. Nu am voinţă şi ambiţie cât ar trebui. Poate numai la prostii. Nu am vicii. Mai fumez o ţigară, două, trei şi poate beau şi un vin, dar nu-s dependentă de nimic. Poate doar de muzică.

          Nu prea am grijă de mine şi de viaţa mea. Nu mi se pare că se poate evita ceva ce musai trebuie să se întâmple. Dacă ţi-e dat să mori, mori. Fie că eşti pe un motor, fie că treci strada să cumperi pâine. Mori şi atât. Orice prelungire şi încercare de evitare e inutilă.

          Nu am avut niciodată un câine. Deşi mi-am dorit enorm. Camera mea mică mi-a permis să ţin doar doi hamsteri pitici care au evadat de câteva ori. Nici pe ăia nu-i mai am.

          Nu ştiu ce să fac cu mine. Simt cum cresc, simt cum evoluez şi pe cuvântul meu că habar n-am ce urmează. Nu mă sperie nici asta. Nu cred că oraşele mari au ceva spectaculos să-mi arate. Nu cred că facultatea e ceva extraordinar de dificil. Nu ştiu dacă voi avea succes sau nu. Nu îmi fac griji, însă. Am ceva pus deoparte şi orice ar fi, o să-l primesc.

          Nu am avut prieteni foarte mulţi absolut niciodată. Îmi place să revăd oameni, să-i întreb ce mai fac şi să stăm la o poveste, dar prieteni pe viaţă n-am mulţi. Uneori nu mă am nici pe mine. Nu am fost populară şi râvnită de toţi băieţeii cu hormoni beţi şi trei fire-n barbă. Până prin clasa a 10-a eram invizibilă şi-mi plăcea.

          Nu-s specială. Nu am nimic ieşit din comun. Sunt doar un ceva între copil şi femeie care ştie să-şi urle durerile şi împlinirile mai tare ca restu.

FRICA (DE NECUNOSCUT)

          Dacă linişteşti grijile zilnice, dacă reduci la tăcere dorinţele şi înfrânezi pofta de oameni, îţi vei auzi inima cum bate tare. Cum ţipă din toate puterile şi râvneşte la raze de soare. Razele de soare pe care i le tot oferi puţin câte puţin când îţi aminteşti de ea.

          Razele de soare nu-s doar licăririle pe care le simţi dimineaţă de dimineaţă că îţi dezmiardă spatele şi se joacă cu degetele de la picioare. Soare e tot ce-i bun şi drag pe lumea asta. Orice îţi fură un zâmbet, fie şi pentru o fracţiune de secundă.

          Razele mele de soare sunt albe, roşii şi negre. De ce? Pentru că am dezvoltat o pasiune aproape obsesivă pentru cele trei culori, orice variaţiune şi însemnătatea lor.

Alb e chipul copilului abia născut care habar n-are cât de iubit şi protejat e. Alb e un suflet mic mic pe care îl poţi ţine în palme. Albe sunt rochiile pompoase de la nunţi mult prea scumpe unde nimeni nu zâmbeşte sincer. Alb e aripă de înger şi perdea de ninsoare. E prima iubire. Fiecare avem câte una îmbrăcată în alb. Doar una. Nu poţi compara fata în tricou alb cu nici o alta. Albul nu se compară cu roşu sau mov. Nici măcar cu negrul, alb e alb.

Nici maieul ce îi îmbracă trupul de copil nu se asemănă cu vreun hanorac verde ori o cămaşă în carouri. E maieul lui alb care îţi arată încă odată de ce îl iubeşti. Pentru că e alb şi simplu. Pentru că n-are nici buline şi nici vreo inscripţie ciudată.

Roşii sunt ochii plânşi două nopţi la rând. Roşu e sânge şi vin. Buzele femeii puternice şi obrajii celei fericite. Roşu e expansiv şi intens. Roşu e foc şi orgie şi sacrilegiu. E dovada supermă a curajului şi a gloriei. Roşu e crimă şi izbăvire. E tricoul de care te îndrăgosteşti imediat după ce iubirea imaculată te părăseşte. E purgatoriu.

          Iar negri sunt ochii tăi când întâlnesc tristeţea întreagă a lumii. E suferinţa pentru toate frunzele rupte și merele pline de viermi desprinse prematur de pe creangă. E urletul din firele de praf care ajung pe mașini și sunt ucise de aurolacii care șterg parbrize la stop în intersecţii. E gândul că tu ești sufletul universului, e vina că totul există pentru că îl gândești. Mintea ta jucăușă ce naște gunoiul ăsta de lume pentru a avea în fiecare dimineaţă un ghem de aţă pe care să îl arunce și apoi să-l prindă. E privirea goală de după un sărut forţat, e culoarea dinăuntrul sufletelor chinuite.

Când faceţi dragoste e urma pe care vrei s-o laşi de-a lungul spatelui său; cea care să-ţi marcheze posesia. Când îşi pune podul palmei pe abisul inimii tale, e urma unei propoziţii ce se poate citi doar din priviri, căci nu va fi fost terminată vreodată. Când îi arunci cuvinte de ocară e cicatricea nevăzută ce-i rămâne pe chip. E nuanţa pulsului său când îţi aude vocea.

E medicament pentru orice. Asta şi apa de mare; te curăţă şi te sărează. Transpiraţia şi lacrimile. E multitudinea de nori acoperind stelele din nopţi de beţie şi usturimea primelor raze ce-ţi mustră iresposabilitatea. E cel mai frumos paradox şi cel mai strălucitor soare care te va veghea vreodată.

STRIGĂT

Cred în strigătul meu şi în eliberarea pe care mi-o poate da de sub jocul alb-negru. Dincolo de lumea bine delimitată şi împărţită fix după aceleaşi norme, eu tind spre speranţă. Roşul e culoarea mea de speranţă în universul duocromatic pe care, în mod voit l-am luat de bun şi adoptat drept cămin. De aceea trăiesc în alb, roşu şi negru

          Graniţele însă nu există, dacă strigătul meu are ecoul potrivit. Iar vârsta devine o cifră aiurea în vânt dacă pot găsi vibraţii la unison. Există o anume libertate pe care o capeţi dimineaţa devreme, puţin după ce soarele începe să răsară. Când cerul e mov, când copacii desenează umbre pe bolta senină, când îţi pică ochii de somn însă încăpăţânarea atât de caracteristică are de câştigat şi rămâi doar pentru că aerul răcoros al dimineţii îţi dezmiardă pielea într-un anume fel în care n-ai mai simţit până acum.

          În strigătul meu ştie să fie şi frică. Uneori mi-e îngrozitor de teamă de trecut, de viitor, de oameni. Mă îngrozeşte ideea că poate am luat toate decizile în grabă şi n-am făcut nimic corect. Sunt gânduri uriaşe pentru cei 17 minunaţi mililitrii pe care îi am, dar au o putere covârşitoare. Poate că nu voi realiza ceva măreţ, poate că nu voi reuşi să-mi ţin promisiunile, poate că voi dezamăgi cele mai dragi fiinţe. Poate la un moment dat nu o să mai pot scrie. Poate mă voi bloca de tot şi nu va exista nici o soluţie. Poate voi intra în rând cu oamenii simpli cărora le este atât de uşor să fie fericiţi.

          Apare apoi o adiere aproape insignifiantă de speranţă şi apoi mai vin oameni să-mi spună că se poate să fii cu adevărat fericit. Şi poate pe moment nu înţeleg de ce în ochi le sclipesc mici bucurii, şi poate mi se pare de-a dreptul stupid zâmbetul tâmp pe care îl afişează.

          Dar într-un anumit moment, când doar un om, şi niciun altul îmi oferă o privire liniştitoare ştiu să purced dincolo de bucuriile sclipitoare pe care le-am întrezărit printre gene şi să-mi îngădui, fie şi pentru o secundă să strig. Să mă descarc tocmai prin a mă arăta. Să umblu goală prin faţa tuturor pentru că asta oferă confort şi liniştire a psihicului.

          Iar strigătul meu capătă formă şi contur, devine ceva uniform şi tangibil. Devine o parte din mine pe care am ales s-o dau afară, să umble de nebună, hoinărind pe străzi pustii. Iar eu mă deschid, ştiind că sunt privită.

           

CONTABILITATE

Mi-e dor de atâtea și atâtea momente. De oameni. Și de arome. Mi-e dor de orice ar fi putut să fie și n-a fost. De tot ceea ce nu am trăit la timp. De minciună și ură. De zilele fericite.

          Mi-e dor de tata. Și de bunica. De oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată dar îi simt undeva. De oameni care au ales să plece. Uneori și de cei care au rămas. De câțiva colegi din generală pe care nici măcar nu-i suportam. De oameni pe care poate i-am văzut pentru ultima oară

Mi-e dor de școala care mi-a fost creșă, bucătărie, parc, atelier și casă. De cetatea din Ardud. De o anumită firmă cu sediul vizavi de Mondiala. De autobuse și taxiuri. De hotelul de 5 stele la care am stat in București. De casa bunicilor în care am fost o singură dată. De aceeași casă, care a fost universul mamei în anii de pruncie. De pătuțul în care am avut primele vise. De leagănele pentru care ne certam când eram mici. De locuri pe care poate le-am văzut pentru ultima oară.

Mi-e dor de lumânarea cu vanilie pe care n-am mai aprins-o din iarnă. De un anumit parfum cu iz de biserică. De mirosul inchis din spitale. De mare. De aroma verii trecute. De rumegușul din cușca hamsterilor mei. De pieptul încins pe care am adormit de câteva ori. De părul proaspăt spălat cu șampoane furate de pe la rude. De pudră de talc și scutece. De mirosul fraged, crud, lăptos.

Mi-e dor de tricouri albastre. De rochițele în care am fost de nenumărate ori domnișoară de onoare. De salopeta și șăpcuța mea de băiețoi fericit. De o bandană gri. De maieul alb. De primul meu sutien. De adidașii cu luminițe si roboței primiți după moartea bunicii. De șosetuțele cu dantelă pe care le detestam din toată ființa mea de-un metru douăzeci. De coronița de păpădii pentru care am plâns. De ochelarii de soare în formă de inimioară pe care i-am pierdut acu doișpe veri la mare.

Mi-e dor de simplitate și bun gust. De oameni care nu judecă. De seri liniștite. De zgomotul surd al valurilor ce se sparg la mal. De concertul Vama. De părul creț pe care l-am avut în primii ani. De cât de frumos era totul când vedeam doar puțin peste iarba în care vânam gâze. De cei doi căței pe care i-am luat de afară și i-am adus mândră acasă. De iarna trecută. De cealaltă iarnă. Și de primăvară.

Mi-e dor tare. Mi-e dor de tot. Da’ nu-i bai că îmi găsesc repede o ocupație. Poate altceva de care să-mi fie dor. Poate o să îmi bat dorul tare de tot și o să-l închid undeva. Oricum e bine.