Mi-e dor de atâtea și atâtea momente.
De oameni. Și de arome. Mi-e dor de orice ar fi putut să fie și n-a fost. De
tot ceea ce nu am trăit la timp. De minciună și ură. De zilele fericite.
Mi-e
dor de tata. Și de bunica. De oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată dar îi
simt undeva. De oameni care au ales să plece. Uneori și de cei care au rămas.
De câțiva colegi din generală pe care nici măcar nu-i suportam. De oameni pe
care poate i-am văzut pentru ultima oară
Mi-e dor de școala
care mi-a fost creșă, bucătărie, parc, atelier și casă. De cetatea din Ardud.
De o anumită firmă cu sediul vizavi de Mondiala. De autobuse și taxiuri. De
hotelul de 5 stele la care am stat in București. De casa bunicilor în care am
fost o singură dată. De aceeași casă, care a fost universul mamei în anii de
pruncie. De pătuțul în care am avut primele vise. De leagănele pentru care ne
certam când eram mici. De locuri pe care poate le-am văzut pentru ultima oară.
Mi-e dor de
lumânarea cu vanilie pe care n-am mai aprins-o din iarnă. De un anumit parfum
cu iz de biserică. De mirosul inchis din spitale. De mare. De aroma verii
trecute. De rumegușul din cușca hamsterilor mei. De pieptul încins pe care am
adormit de câteva ori. De părul proaspăt spălat cu șampoane furate de pe la
rude. De pudră de talc și scutece. De mirosul fraged, crud, lăptos.
Mi-e dor de tricouri
albastre. De rochițele în care am fost de nenumărate ori domnișoară de onoare.
De salopeta și șăpcuța mea de băiețoi fericit. De o bandană gri. De maieul alb.
De primul meu sutien. De adidașii cu luminițe si roboței primiți după moartea
bunicii. De șosetuțele cu dantelă pe care le detestam din toată ființa mea
de-un metru douăzeci. De coronița de păpădii pentru care am plâns. De ochelarii
de soare în formă de inimioară pe care i-am pierdut acu doișpe veri la mare.
Mi-e dor de
simplitate și bun gust. De oameni care nu judecă. De seri liniștite. De
zgomotul surd al valurilor ce se sparg la mal. De concertul Vama. De părul creț
pe care l-am avut în primii ani. De cât de frumos era totul când vedeam doar
puțin peste iarba în care vânam gâze. De cei doi căței pe care i-am luat de
afară și i-am adus mândră acasă. De iarna trecută. De cealaltă iarnă. Și de
primăvară.
Mi-e dor tare. Mi-e
dor de tot. Da’ nu-i bai că îmi găsesc repede o ocupație. Poate altceva de care să-mi fie dor. Poate o să îmi bat dorul tare de tot și o
să-l închid undeva. Oricum e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu