LUMEA AŞA CUM O ŞTIM NOI

     Uite o pată ... Şi încă una ...
     V-aţi gândit vreodată de ce sunt atâtea pete pe parbrizul maşinilor voastre? Nu, nu se schimbă în dalmaţieni şi nici nu plouă. E mizeria ce naşte în voi, în noi, în toţi. E prea multă, şi dă pe afară. Se evaporă prin toţi porii şi pune stăpânire pe tot. E ca un virus. Se transmite prin atingere. Sistemul a consemnat eroarea, dar refuză să ia măsuri. Intoxică în continuare suflarea cu reclame mincinoase, ştiri înşelătoare şi sondaje critice la adresa puterii. Înăbuşe orice dorinţă de autocontrol. Şi astfel, fiind mereu hipnotizaţi de aceleaşi truisme idioate, ni se degradează de tot vieţuirea pe pământul acesta mizer. Ni se schimonosesc chipurile de atâta durere interioară şi ne apasă pe fiecare vertebră. Suntem mai urâţi pe zi ce trece.
     Nu-mi plac oamenii. Mi-e silă de subteranul în care pot decădea, mă dezgustă etichetele pe care le atribuie celorlalţi fără a-ţi vedea propriul mucegai, stricăciunea sufletului şi lipsa oricărei urme de sensibilitate. ”De ce eşti aşa? De ce porţi fustă? De ce mergi acolo? De ce iubeşti aşa? De ce aia, de ce aialaltă!?”. Trăim într-o societate stricată de prejudecăţi şi arsă de conservatori. Ce truism idiot!
     Fiecare suntem o piatră şlefuită de propria personalitate, unici şi frumoşi. Suntem oameni frumoşi! Iar într-o ţară roz-neon, e chiar foarte tare să porţi negru şi să asculţi rock. Să adopţi trendul dance si tricoul cu steagul ţării x şi chipul fad, plictisit ale vedetei y e uşor! Nu îşi trebuie nici atitudine, nici prea multă imaginaţie… Dar când într-o mulţime de nimicuri drum’n base vezi un ceva cu ţinte sau bucle stil anii 30 realizezi că mai există speranţă. De obicei acel ceva, fie el şi misterios şi-ntunecat, e un artist. Cu o pensulă sau purtând o chitară, e tot ceea ce ne trebuie. Ei ne ajung, ei sunt o posibilă salvare! De ce nu am avea încredere în ce promit ? De ce nu am fi binevoitori. Mereu judecăm şi condamnăm ceea ce nu putem înţelege. Dacă este peste putințele noastre, nu e bun!
     Ar trebui să zâmbim. Sincer şi cu toată bucuria! E cel mai bun medicament. Ieri am zâmbit tuturor. Nici nu vă puteţi închipui ce senzaţie de bucurie şi împlinire te cuprinde, când vezi ochi blânzi că îţi mulţumesc pentru infimul (aparent) gest. Este o fericire ce se aseamănă mult cu starea unui copil ce vede că avionul mult visat este sub brad. Ca şi cum un milion de puncte de lumină îţi străpung trupul cu o blândeţe maternă. Cum nostalgia şi amintirea unor zile frumoase te îneacă în momentul în care colţurile buzelor ţi se ridică.
     Da, eu, am fost binevoitoare. Şi atunci chiar devine foarte interesantă remarca ”Adolescenţii ăştia sunt doar nişte needucaţi, nişte nesimţiţi!!!”. Stimate doamne care mâncaţi seminţe pe marginea străzii şi împodobiţi asfaltul cu minunatele lor coji, noi, adolescenţii ĂŞTIA nesimţiţi şi needucaţi suntem cei care suntem trataţi ca nişte copii, dar se aşteaptă din partea noastră să răspundem ca un adult. Noi, cei care avem câte şase-şapte ore de curs pe zi si rar, rar! se găseşte vreun profesor să înţeleagă cât de greu ne este. Şi noi, cei ce luptăm pentru propriul viitor şi mai încercăm să ajutăm câte unul din stânga şi din dreapta.
     Aşa că iertaţi-ne că nu v-am cedat locul in autobuz în secunda în care aţi fi dorit şi că nu v-am salutat când am trecut prin faţa dumneavoastră. Eram mult prea ocupaţi cu zâmbitul, da, asta facem noi, ne ocupăm cu zâmbitul. Iar dumneavoastră, eraţi ocupate să ronţăiţi hulpav. V-am putea zâmbi în fiecare zi, şi v-ar fi mai bine decât încruntate şi morocănoase.
     Dacă v-aţi lăsa un pic mai mult pe spate, veţi vedea dincolo de tavanul camerei. Un cer imens, plin de stele ce strălucesc doar pentru noi… Dacă lărgim puţin mai tare geamul prin care privim lumea poate am găsi lucruri şi mai bune şi mai rele, dar cu siguranţă vom alege altceva.
     Şi dacă aţi înţelege odată, că îngenuncheat nu înseamnă înfrânt, poate aţi mai lupta. Dacă aţi şti că în fiecare din noi este o flacără ce arde în felul ei, veţi face tot posibilul să nu ajungem scrum. Ar trebui să învăţaţi să luptaţi cu fantomele trecutului, să le transformaţi în simple amintiri şi să mergeţi mai departe. Şi dacă aţi reuşi! Pentru o clipă doar să căutaţi în sufletele oamenilor, zâmbetele lor şi nu minciuna, poate nu ar mai durea nimic din ceea ce veţi găsi. Fiecare suntem o cutie a Pandorei, contează doar ce vor alţii să vadă, pentru că obşnuim să le arătăm mereu supremul rău. Cu toţii îl avem. Eu nu sunt Pandora, sunt doar cutia ei. Nu am temeri, dar am amintiri, nu mai am fantome, dar mi-au rămas fantasmele. Nu mai am coşmaruri, însă trăiesc un vis neîmplinit. Şi nu am pe nimeni. Nici măcar pe mine Ajungem să negăm trecutul, să ne condamnăm prezentul şi să ignorăm orice gând de viitor. În speranşa că aşa vom scăpa de o povară prea grea, cu dorinţa de a nu repeta vechi greşeli sau pur şi simplu crezând că ne va fi mai bine aşa, mai puţin oameni. Ne prefacem că nu pricepem căderea poveştilor noastre de dragoste, că nu suntem vinovaţi de distrugerea lumii pe care singuri ne-am creat-o, că nu vedem cum fiinţa pe care am iubit-o atât s-a îndrăgostit de altcineva şi visează, noapte de noapte, vise din care noi, ne-am luat demult tălpăşiţa. Şi de tot! Ne ascundem după zâmbete forţate şi fixisme stupide. Da' problema-i că nu aşa ne salvăm.

ANUNŢ : ÎNCHIRIEZ CUVINTE!!! ORDONATE ALFABETIC, CU O UŞOARĂ TENTĂ DE SENIBILITATE RĂTĂCITĂ, CURĂŢATE DE CURÂND. EXPRIMĂ SINCER ŞI CURIOS REALITATEA AŞA CUM ESTE EA ŞI VIAŢA AȘA CUM O ŞTIM NOI. ÎNCHIRIEREA SE FACE PE SĂRUT. PENTRU DETALII, PRIVIŢI STELELE!