Această scriere este redactată cu riscul de a-mi
ridica în cap felurile nemulţumiri şi revolte. Părerile sunt perfect subiective,
iar exemplele date, sunt cât se poate de reale.
Îmi plac oamenii. Mi-s atât de
simpatici cum nu vă pot spune. Şi în ciuda dragului de oameni, nu mă feresc de
judecăţi aspre şi păreri bătute în cuie, pe care nu mi le mai schimbă nimeni.
Oamenii care au frici şi frustrări
pierd. Vorbesc de cei care se tem că pierd personaje importante din viaţa lor
şi că astfel se vor pierde şi pe sine. Cei care lasă teama să troneze asupra
relaţiilor lor şi transformă orice într-o dramă cumplită ce eventual devine
ceartă. Aceia îşi pierd comorile de care ţineau şi cu dinţii. De tot. Din
dorinţa de a şi-i apropia, îi îndepărtează mai mult. Zicea o tanti pe un blog
că relaţia ta depinde de cum ţii nisipul în palme. Dacă îl ţii uşor, în căuşul
deschis, rămâne acolo unde este. Dar în momentul în care strângi
mâna ca să nu-l laşi să scape, nisipul ţi se strecoară printre degete. Cam aşa
e şi cu oamenii. Pierd tocmai din pricina fricii de a nu pierde.
Oamenii care se uită la fotbal şi
zbiară ca nebunii la fiecare gol sunt ... proşti. Nu e frumos, ştiu. Mama m-a
învăţat că nu e voie să zici de cineva că e prost, însă nu pot vedea sensul în
bucuria lor emfatică. Răs forţat, volum dat prea tare, beri peste măsură şi
apoi răcnete şi urlete cât încape. Dacă se poate pe o terasă centrală.
Oamenii care sunt fericiţi sunt
simpli. Au vieţi modeste şi nu se înhamă la prea multe aventuri, au colţişorul
lor din penumbră unde le este cald şi bine, şi de unde privesc cumpătaţi la fericirile
efemere ale celor complicaţi. Sunt oameni fără griji şi întrebări de
care depinde existenţa vreunei rase. Oamenii cărora propria persoană le ajunge
şi nu caută nimic mai mult.
Oamenii care fac din orice un
eveniment şi intensifică orice sentiment cerşesc atenţie. Totul se învârte
numai şi numai în jurul lor şi a dorinţelor proprii. Orice discuţie se
îndreaptă spre ei, orice problemă e a lor şi nimic, nimic nu poate să fie mai
urgent decât liniştirea propriului sine. Cei care exagerează şi înfloresc şi
vorbesc despre lucruri de care nu au habar, şi asta se vede, însă ei se
încăpăţânează să susţină contrariul.
Oamenii care insistă şi nu vor să-ţi
dea pace, fie că vorbim de ăia cu biblia de vin şi bat la uşi, fie că vorbim de
amorezaţi, fie că vorbim de publicitate, toţi insistă pentru că au fost
refuzaţi de mult prea multe ori şi s-au săturat să accepte răspunsuri negative.
Aşa că se bagă, intervin forţat în existenţa altora şi uneori, poate, doar
poate, sunt primiţi.
Oamenii care vorbesc calm şi calculat,
cei care sunt mereu liniştiţi, de cele mai multe ori n-au copii. Cum altfel
să-ţi păstrezi nervii intacţi şi să reuşeşti la 65+ să fii de treabă? Sunt
oameni tare faini şi dragi, însă nu au reuşit să cunoască bucuria sinceră de a
avea un pui numai al lor. Pe care să-l îngrijească, să-l crească, să-l certe şi
mai apoi să-l lase să zboare spre viaţa care trebuie să-l primească. De fapt,
viaţa care îl aşteaptă.
Oamenii care trăiesc în case mari şi
luxoase au sufletul gol şi e nevoie de trei etaje + mansardă ca să compenseze.
Sunt genul ăla de gazde care încep discuţia cu ultimele achiziţii şi te fac să
te simţi un cerşetor infim. Care te servesc cu biscuiţi fini pudraţi cu cine
ştie ce mirodenii pe care nici nu ştii să le citeşti, ceai aromat din ceşcuţe
subţiri de porţelan şi tăviţe superb sculptate cu motive florale care să le mai
înveselească traiul. Oamenii care trăiesc în case mari şi luxoase sunt oamenii
care sunt atât de săraci încât tot ce au sunt banii.
Şi, în final, oamenii cu privire goală
din autobuse sau supermarketuri sunt ceea ce societatea numeşte morţi vii.
Vietăţi secate de orice dorinţă, orice putere de a trăi frumos, care-şi târăsc
existenţa şi se chinuie de pe o zi pe alta până le e dat să dispară. Le
zâmbeşti şi te privesc. Au uitat că oamenii pot fi şi buni, aşa că iau totul ca
prefabricat.
Le mulţumesc oamenilor de toate
felurile care mi-au călcat prin existenţă. Le mulţumesc, căci datorită lor am
crescut, cresc, şi ştiu exact cum nu trebuie să ajung. Îmi plac oamenii tare
mult. Vin la tine, intră în viaţa ta, te lasă să iei absolut orice îţi trebuie
de la ei, te ţin de mânuţe ca să înveţi să mergi singur prin viaţa ce pare atât
de dură uneori iar apoi se retrag în linişte fără ca tu să observi măcar când
au plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu