Cred
în strigătul meu şi în eliberarea pe care mi-o poate da de sub jocul alb-negru.
Dincolo de lumea bine delimitată şi împărţită fix după aceleaşi norme, eu tind
spre speranţă. Roşul e culoarea mea de speranţă în universul duocromatic pe
care, în mod voit l-am luat de bun şi adoptat drept cămin. De aceea trăiesc în alb,
roşu şi negru
Graniţele
însă nu există, dacă strigătul meu are ecoul potrivit. Iar vârsta devine o
cifră aiurea în vânt dacă pot găsi vibraţii la unison. Există o anume libertate
pe care o capeţi dimineaţa devreme, puţin după ce soarele începe să răsară.
Când cerul e mov, când copacii desenează umbre pe bolta senină, când îţi pică
ochii de somn însă încăpăţânarea atât de caracteristică are de câştigat şi
rămâi doar pentru că aerul răcoros al dimineţii îţi dezmiardă pielea într-un
anume fel în care n-ai mai simţit până acum.
În
strigătul meu ştie să fie şi frică. Uneori mi-e îngrozitor de teamă de trecut,
de viitor, de oameni. Mă îngrozeşte ideea că poate am luat toate decizile în
grabă şi n-am făcut nimic corect. Sunt gânduri uriaşe pentru cei 17 minunaţi
mililitrii pe care îi am, dar au o putere covârşitoare. Poate că nu voi realiza
ceva măreţ, poate că nu voi reuşi să-mi ţin promisiunile, poate că voi dezamăgi
cele mai dragi fiinţe. Poate la un moment dat nu o să mai pot scrie. Poate mă
voi bloca de tot şi nu va exista nici o soluţie. Poate voi intra în rând cu
oamenii simpli cărora le este atât de uşor să fie fericiţi.
Apare
apoi o adiere aproape insignifiantă de speranţă şi apoi mai vin oameni să-mi
spună că se poate să fii cu adevărat fericit. Şi poate pe moment nu înţeleg de
ce în ochi le sclipesc mici bucurii, şi poate mi se pare de-a dreptul stupid
zâmbetul tâmp pe care îl afişează.
Dar
într-un anumit moment, când doar un om, şi niciun altul îmi oferă o privire
liniştitoare ştiu să purced dincolo de bucuriile sclipitoare pe care le-am
întrezărit printre gene şi să-mi îngădui, fie şi pentru o secundă să strig. Să
mă descarc tocmai prin a mă arăta. Să umblu goală prin faţa tuturor pentru că
asta oferă confort şi liniştire a psihicului.
Iar
strigătul meu capătă formă şi contur, devine ceva uniform şi tangibil. Devine o
parte din mine pe care am ales s-o dau afară, să umble de nebună, hoinărind pe
străzi pustii. Iar eu mă deschid, ştiind că sunt privită.
IMPORTANT E CA UMBLETUL TAU SA FIE IN CONSONANTA CU LINISTEA SUFLETULUI,CU INCREDEREA IN TINE CU CURAJUL DE A FI TU INSUTI MEREU SI SA NU TE EPUIZEZI USOR SI ACUM,PREA REPEDE, FA CA TU SA ADUCI BUCURII MEREU SI MULT TIMP TUTUROR,CELOR DRAGI SI CELOR CE INCA NU-I CUNOSTI, FI CA O ADIERE CE PLACE TUTUROR DAR CARE STIE MEREU SA SE INOIASCA DE BRIZA VIETII.....
RăspundețiȘtergereStriga!... Striga fara frica, nu te teme!... Ajuta. Iar fericirea, nu uita, e mereu langa noi ca si D-zeu in detalii... Doar tine ochii deschisi si goliciunea las-o pentru bucuria plina si mai putin pentru cautarea linistirii psihicului ori confort... Dar imi place mult modul in care "urla" scrisul tau... Astept, insa, sa le vina randul si... soaptelor...
RăspundețiȘtergere