duminică, 24 august 2014

FRICA (DE NECUNOSCUT)



          Dacă linişteşti grijile zilnice, dacă reduci la tăcere dorinţele şi înfrânezi pofta de oameni, îţi vei auzi inima cum bate tare. Cum ţipă din toate puterile şi râvneşte la raze de soare. Razele de soare pe care i le tot oferi puţin câte puţin când îţi aminteşti de ea.
          Razele de soare nu-s doar licăririle pe care le simţi dimineaţă de dimineaţă că îţi dezmiardă spatele şi se joacă cu degetele de la picioare. Soare e tot ce-i bun şi drag pe lumea asta. Orice îţi fură un zâmbet, fie şi pentru o fracţiune de secundă.
          Razele mele de soare sunt albe, roşii şi negre. De ce? Pentru că am dezvoltat o pasiune aproape obsesivă pentru cele trei culori, orice variaţiune şi însemnătatea lor.
Alb e chipul copilului abia născut care habar n-are cât de iubit şi protejat e. Alb e un suflet mic mic pe care îl poţi ţine în palme. Albe sunt rochiile pompoase de la nunţi mult prea scumpe unde nimeni nu zâmbeşte sincer. Alb e aripă de înger şi perdea de ninsoare. E prima iubire. Fiecare avem câte una îmbrăcată în alb. Doar una. Nu poţi compara fata în tricou alb cu nici o alta. Albul nu se compară cu roşu sau mov. Nici măcar cu negrul, alb e alb.
Nici maieul ce îi îmbracă trupul de copil nu se asemănă cu vreun hanorac verde ori o cămaşă în carouri. E maieul lui alb care îţi arată încă odată de ce îl iubeşti. Pentru că e alb şi simplu. Pentru că n-are nici buline şi nici vreo inscripţie ciudată.
Roşii sunt ochii plânşi două nopţi la rând. Roşu e sânge şi vin. Buzele femeii puternice şi obrajii celei fericite. Roşu e expansiv şi intens. Roşu e foc şi orgie şi sacrilegiu. E dovada supermă a curajului şi a gloriei. Roşu e crimă şi izbăvire. E tricoul de care te îndrăgosteşti imediat după ce iubirea imaculată te părăseşte. E purgatoriu.
          Iar negri sunt ochii tăi când întâlnesc tristeţea întreagă a lumii. E suferinţa pentru toate frunzele rupte și merele pline de viermi desprinse prematur de pe creangă. E urletul din firele de praf care ajung pe mașini și sunt ucise de aurolacii care șterg parbrize la stop în intersecţii. E gândul că tu ești sufletul universului, e vina că totul există pentru că îl gândești. Mintea ta jucăușă ce naște gunoiul ăsta de lume pentru a avea în fiecare dimineaţă un ghem de aţă pe care să îl arunce și apoi să-l prindă. E privirea goală de după un sărut forţat, e culoarea dinăuntrul sufletelor chinuite.
Când faceţi dragoste e urma pe care vrei s-o laşi de-a lungul spatelui său; cea care să-ţi marcheze posesia. Când îşi pune podul palmei pe abisul inimii tale, e urma unei propoziţii ce se poate citi doar din priviri, căci nu va fi fost terminată vreodată. Când îi arunci cuvinte de ocară e cicatricea nevăzută ce-i rămâne pe chip. E nuanţa pulsului său când îţi aude vocea.
E medicament pentru orice. Asta şi apa de mare; te curăţă şi te sărează. Transpiraţia şi lacrimile. E multitudinea de nori acoperind stelele din nopţi de beţie şi usturimea primelor raze ce-ţi mustră iresposabilitatea. E cel mai frumos paradox şi cel mai strălucitor soare care te va veghea vreodată.

Un comentariu: