Dacă
linişteşti grijile zilnice, dacă reduci la tăcere dorinţele şi înfrânezi pofta
de oameni, îţi vei auzi inima cum bate tare. Cum ţipă din toate puterile şi
râvneşte la raze de soare. Razele de soare pe care i le tot oferi puţin câte
puţin când îţi aminteşti de ea.
Razele
de soare nu-s doar licăririle pe care le simţi dimineaţă de dimineaţă că îţi
dezmiardă spatele şi se joacă cu degetele de la picioare. Soare e tot ce-i bun
şi drag pe lumea asta. Orice îţi fură un zâmbet, fie şi pentru o fracţiune de
secundă.
Razele
mele de soare sunt albe, roşii şi negre. De ce? Pentru că am dezvoltat o
pasiune aproape obsesivă pentru cele trei culori, orice variaţiune şi însemnătatea
lor.
Alb e chipul copilului abia născut
care habar n-are cât de iubit şi protejat e. Alb e un suflet mic mic pe care îl
poţi ţine în palme. Albe sunt rochiile pompoase de la nunţi mult prea scumpe
unde nimeni nu zâmbeşte sincer. Alb e aripă de înger şi perdea de ninsoare. E prima
iubire. Fiecare avem câte una îmbrăcată în alb. Doar una. Nu poţi compara fata
în tricou alb cu nici o alta. Albul nu se compară cu roşu sau mov. Nici măcar
cu negrul, alb e alb.
Nici maieul ce îi
îmbracă trupul de copil nu se asemănă cu vreun hanorac verde ori o cămaşă în
carouri. E maieul lui alb care îţi arată încă odată de ce îl iubeşti. Pentru că
e alb şi simplu. Pentru că n-are nici buline şi nici vreo inscripţie ciudată.
Roşii sunt ochii plânşi două nopţi la rând. Roşu e sânge şi vin.
Buzele femeii puternice şi obrajii celei fericite. Roşu e expansiv şi intens.
Roşu e foc şi orgie şi sacrilegiu. E dovada supermă a curajului şi a gloriei. Roşu
e crimă şi izbăvire. E tricoul de care te îndrăgosteşti imediat după ce iubirea
imaculată te părăseşte. E purgatoriu.
Iar
negri sunt ochii tăi când întâlnesc
tristeţea întreagă a lumii. E suferinţa pentru toate frunzele rupte și merele
pline de viermi desprinse prematur de pe creangă. E urletul din firele de praf
care ajung pe mașini și sunt ucise de aurolacii care șterg parbrize la stop în
intersecţii. E gândul că tu ești sufletul universului, e vina că totul există
pentru că îl gândești. Mintea ta jucăușă ce naște gunoiul ăsta de lume pentru a
avea în fiecare dimineaţă un ghem de aţă pe care să îl arunce și apoi să-l
prindă. E privirea goală de după un sărut forţat, e culoarea dinăuntrul
sufletelor chinuite.
Când faceţi dragoste e urma pe care vrei s-o laşi de-a lungul
spatelui său; cea care să-ţi marcheze posesia. Când îşi pune podul palmei pe
abisul inimii tale, e urma unei propoziţii ce se poate citi doar din priviri,
căci nu va fi fost terminată vreodată. Când îi arunci cuvinte de ocară e
cicatricea nevăzută ce-i rămâne pe chip. E nuanţa pulsului său când îţi aude
vocea.
E medicament pentru orice. Asta şi apa de mare; te curăţă şi
te sărează. Transpiraţia şi lacrimile. E multitudinea de nori acoperind stelele
din nopţi de beţie şi usturimea primelor raze ce-ţi mustră iresposabilitatea. E cel mai frumos paradox şi cel mai
strălucitor soare care te va veghea vreodată.
Înțeleg
RăspundețiȘtergere