Cu
riscul de a fi numită copilă leşinată după Chirilă sau imatură sau mai ştiu eu
ce apelative pot aduce inteligenţii care se dau în vânt exclusiv şi numai după
metale grele, mie îmi place VAMA.
Am luat parte la cel de-al doilea
concert al lor susţinut în zona nord-vestică a ţării minunate. Nu ştiu exact de
ce despre primul nu am scris, cred că nu mi s-a părut aşa important sau pur şi
simplu am lăsat ideile să-mi fugă.
Ei bine acum am stat cu telefonul în
mână juma’ de concert ca să notez şi editez gândurile iscate de versurile lor
şi să fiu sigură că nu pierd nimic.
Au fost 40 de minute cât o viaţă. Şi
nu dramatizez. Chiar am fost bolnavă de iubire, am avut 18 ani, am fost nebună
şi fără bani, am redevenit fata în tricoul alb, am avut un regat de vise. Apoi
am ajuns în Vamă unde mi-am găsit perechea de care m-am îndrăgostit vara asta,
am pierdut o iubire pe care am plâns-o 5 minute întregi, apoi m-am minţit vreo
3 că mi-e perfect fără tine şi am încheiat prin a alerga către mare. Mă rog,
copilul din mine a alergat.
Am făcut dragoste cu muzica lor, m-a
iubit fiecare emoţie şi am simţit fiecare coardă atinsă ca pe o mângâiere
caldă. Aproape am plâns şi mi-am urlat plămânii până la refuz. Cred că mâine va
fi chiar greu să mai vorbesc aşa că o fac acum.
Am primit priviri dubioase, am fost
întrebată de ce am bătut atâta drum ’’doar pentru Vama’’. Iar când am spus că
Vama pentru mine e o întreagă poveste privirile au devenit de-a dreptul
dezaprobatoare. Am călcat vreo doi oameni în spatele meu, iar pentru asta îmi
cer scuze.
Am strigat cel mai puternic bis şi
când n-a mai apărut am fugit repede, repede în spatele scenei să fac şi io o
poză, să primesc şi io un zâmbet. Nu, nu pentru că Tudor Chirilă e Dumnezeul
vieţii mele. Dumnezeu nu apare la ştiri. Însă am avut tri gagici cu mine care
voiau acelaşi lucru şi ne-am luat lumea în cap în backstage. Am trecut de
gardeni, am fost întoarse din drum, am fugit după maşini şi în final avem un fel
de poză. Dar nu-i asta important.
Ce contează e că ştiu sigur, că din
marea aia de oameni, cel puţin patru au trăit şi savurat fiecare melodie.
Contează că devine uşor să nu-ţi pese de ce zic oamenii; că asculţi trupe pe care
ei nu le înţeleg. Contează că pricepi versurile şi iubeşti, plângi şi zâmbeşti
pe ele. Şi te mai şi zbengui. Până îţi distrugi picioarele şi spatele şi tot ce-o
mai fi pe acolo. Nici asta nu contează.
Cronica aceasta e despre ce poţi simţi
pe muzică dacă ştii cum s-o guşti. E despre cum chiar şi un discurs cu iz
politic poate deveni simpatic de tot. Despre cum un drum de două ore merită, o
zi pierdută prin parcuri şi mall-uri merită, despre cum alte două ore de lălăieli ''dă club'' merită, despre cum, pentru mine, Vama
merită.
Acel unic şi singular moment în care
de pe scenă, cineva urlă la tine ’’aşa bă, mânca-v-aş gura!’’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu