Azi dimineață m-am simțit certată. A
venit mama la mine să-mi spună că nu am scris demult. ’Păi dacă nu mi-a venit!’
am răspuns. Totuși m-am apucat acum să recitesc câte și mai câte am scris eu în
acești doi ani minunați. Și sunt chiar multe, măi! Sunt multe și diferite din
cale-afară.
Am evoluat. Am stagnat. Am avut luni în
care am uitat complet că am un ‘Lalalaaa!’ în laptop care mă așteaptă cuminte.
Am scris despre ploi și ceaiuri. Mi-am povestit dezamăgirile. Am iubit inocent,
dârz, fals și cine mai știe cum. Am învățat să joc teatru ca să mă protejez,
apoi mi-am dărâmat singură zidurile pentru că așa simțeam că ar fi bine. Le-am
construit iar. M-am simțit singură, am fost sufocată de prea multe întrebări,
am avut reacții idioate și apoi m-am bucurat că exist. Am zâmbit
recunoscătoare pentru că cineva îmi spusese că zâmbetul meu are puterea de a-i
însenina zilele.
Am făcut stocul produselor cosmetice,
am tras linie sub pachetele de țigări și sticlele goale. Mi-am numărat dușurile
prelungite și băile aromate. Am împărțit flacoanele goale la elasticele de păr
pierdute și le-am înmulțit cu ace de păr.
Am crescut. Vreo 2 centimetri poate.
Poate totuși nu. M-am schimbat, m-am maturizat. Mă încăpățânez încă să dovedesc
contrariul pentru că mi-e cam frică de ce bestii aș putea lăsa afară, la joacă.
Bestiilor mele le place să se joace cu suflete, iar eu n-am chef să-mi asum
daune morale și alte cele.
Judec aspru pentru că îmi face plăcere.
Nu mă simt mai superioară, nu îmi pare că aș avea acest drept, totuși mai arunc
priviri urâcioase în stânga și în dreapta. Condamn tot ce nu-i vis și râd de
cei ce au un crez stabil. Mi se pare mie că viața-i făcută din schimbare așa că
nu respect nimic fix.
Fac pe deșteapta al naibii de mult. Am
uneori niște replici ... să-mi trăiască. Produc și certuri inutile cât încape.
Mă apăr uneori rănind. Alung oameni. Oamenii vin inapoi. Mă alungă ei. Iar în
final totul pare să rămână exact la fel. Era într-o vreme o poză foarte
populară cu ceva citat motivațional, genul acela care tronează ca adevăr
general pentru generația de copile moarte după deep shit. Și zicea poza aia așa : Pare că nimic nu s-a schimbat,
dar când privești înapoi totul e diferit. Dacă trecem peste exprimarea care
lasă de dorit și, probabil, apusul psihedelic din fundal, ideea citatului e
destul de potrivită. Parcă, parcă ar fi adevărat.
Am devenit hedonistă cu acte în regulă.
Calc tot în picioare ca să fac să îmi fie mie bine. Îmi pasă prea puțin de
victimele colaterale și nu pun preț pe oamenii proști care nu se știu repara.
Iar pentru că tot m-am apucat de
retrospectivă, crezând încăpățânată că 2014 nu mai are ce să-mi ofere deosebit,
hai să o ducem la capăt... Promit să editez orice întâmplări fericite mă vor
surprinde în cele două săptămâni rămase.
Adunăm două luni de singurătate cu o
oră de fericire supremă. Mai presărăm niște încredere primită și niște
încredere acordată, asezonăm cu lacrimi din belșug și punem un zâmbet de decor.
O schimbare majoră merge mână-n mână cu sentimentul simțit cu câteva zile
înainte. Sfaturile și tot ce a mai rămas nespus aruncăm deoparte căci nu mai
poate schimba cu nimic, nimicul.
Oamenii noi și oamenii vechi,
concertele și festivalurile marcante le punem deoparte, la căldurică până vara
următoare. Pe cei ce au plecat, dintre noi sau de lângă noi, îi păstrăm în
suflet. Pe cei pe care i-am dat afara ii lasam in ploaie sa planga singuri. Visele le lăsăm la locul lor dacă nu și-au găsit finalitatea.
Dezamăgările le îngropăm adânc, căci nu ne mai trebuie oricum. Descurajările le
mai condamnăm puțin și apoi le alăturăm regretelor. Nopțile, dormite,
nedormite, plânse, transpirate, umede, fierbinți sau cum or mai fi fost ele, le
ascundem într-un zâmbet.
Un anumit buchet de frezii care a
vegheat trei nopți întregi somnul liniștit, un castron portocaliu, o brichetă
galbenă nereturnată, câteva lumânări și un ambalaj de ciocolată cu vacă pe el
înseamnă 2014. O bandană dată, o bandană luată, chiloți și șosete primite cadou
înseamnă 2014. Băuturi multe prea scumpe, trei shaorme împărțite, niște cafele
despre care nu știe nimeni, orele de istorie de la 7 și concursul la care am
mers numai ca să dovedesc că nu-i de mine, înseamnă 2014.
Bucuria oferirii de cadouri, bucuria
găsirii cadoului perfect și zâmbetul larg ce își etalează mândru retardul după
ce scuturi de câteva ori cutia cu ceva-ul mult așteptat. Emoția dinaintea unui
test care îți poate decide media, mândria că ai făcut ceva bine, sentimentul că
unii oameni chiar nu te suportă, iar asta te face puternic.
2014 a fost tumultos. A fost ca un
tsunami care a nimicit tot în cale iar acum, la orizont apare o siluetă cu 365
de capete care ar vrea să reconstruiască din cioburi tot. Mai dramatic, o
mântuire. Eu nu cred în noi începuturi. Eu cred doar că la un moment dat, ne
găsim curajul să ieșim. Ieșim la lumină, lăsăm viața că ne ofere tot ce are,
părăsim colțul întunecat și creștem mult. Mai mult de 2 cm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu