Actul în sine, cel de a plânge, seamănă
din cale-afară cu un orgasm. Probabil diferă ca sentiment și motivație și multe
altele, dar fizic vorbind cele două se aseamănă.
În primul rând, apar când te aștepți
mai puțin. Poți să stai cuminte, așteptând și întrebându-te de ce nu se
întâmplă dacă tu simți cu fiecare milimetru al trupului că trebuie. Poți să te
rogi, să forțezi niște sughițuri obosite, tot vor apărea exact când vor ele.
Iar dacă sunt mimate se vede, orice ai face. Lacrimile false
ascund chinuit un zâmbet, iar orgasmul cu gemete care mai degrabă par a fi
răgete de lei nu are nici o valoare pentru gâdilarea orgoliului partenerului.
Pe de altă parte, își ating apogeul cu
un murmur aproape imperceptibil. Cu toate că icnetele și scâncetele ce îi
precedă ar putea cutremura blocuri întregi, climaxul e liniștit, poate doar
ușor țipat. Ca o eliberare atât de așteptată. Tremuratul și spasmele din ambele
cazuri sunt doar bonus. Nu se întâmplă mereu și nu au absolut niciodată aceeași
intensitate.
Iar după ce ai terminat, după ce ai dat
tot afară apare nevoia de mai mult. Că parcă nu a fost destul de bine, parcă ar
mai fi lucruri pe care să le vrei vindecate, poate că nu a ieșit cum te-ai așteptat
sau pur și simplu simți că încă odată ar face mai bine. Procesul va fi mult mai
greoi, atingerea stării absolute de relaxare și concentrarea pe ce trebuie să
te stârnească înseamnă o întreagă filosofie. Pe care o uiți în acel moment,
pentru că instinctele sunt primordiale, da’ mă rog.
Mai merită menționat tot aici că nimeni
pe toată planeta asta nu plânge și nu are nici orgasm ca tine. Nici tu nu
plângi cum ai orgasm. De exemplu, lacrimile știu să-ți curgă liniștite, să ardă
mocnit înăuntrul tău și cumva reușești să stăpânești toată furia și să ții
închis în tine tot, dar când vine vorba de orgasm faci ca toți dracii și nu te
știe opri nimeni.
Am dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu