TEATRU

   Să joci teatru cu cei din jur e tare interesant. Mă ascund cumva de orice întrebări pe care nu le vreau puse vreodată, dar la care poate mă voi hotărî să răspund. Cândva. Spre exemplu în nopțile târzii după ce m-am rereregăsit. Spre exemplu când îmi dau jos masca și mă afișez în cel mai pur chip. Spre exemplu acum.

          După fiecare decizie proastă mi-am sacrificat câte o noapte ca să meditez la cele întâmplate, până când soarele răsărea și se îndura de mine. Am înțeles că nimic nu e mai important decât îl las eu să fie. Apoi am suferit și am văzut ce însemnă să fi singur. Și m-am bucurat enorm de asta. Și am pierdut oameni și am impresionat oameni, până la lacrimi uneori. Și am zburat și am sperat și am visat. Încă mai visez și îmi bat joc de orice nu-i vis.

          Mi-am plătit crunt felul de a fi și poate voi mai plăti. Am ieșit din colțul meu întunecat și am lăsat viața să mă iubească. Mi-am spălat fără să știu suflețelul în mare vară de vară până pe la 11 ani. Am rănit și am fost rănită.

          Acum învăț și vreau să învăț pentru că știu că asta nu se poate termina niciodată. Nici n-ar trebui. Am rătăcit acum două veri fără direcție, la aeroclub, într-o mulțime de corturi și oameni despre care nu știam că îmi vor deveni atât de dragi. Am privit asfaltul ud și am mirosit ploaia. Cred că am și dezvoltat o obsesie pentru dânsa. Apoi mi-a fost dor și am alergat după stele ca să mi-l ostoiesc.

          Mi-am adunat o armată de fluturi și i-am lăsat să zburde prin sufletele oamenilor, dărâmând granițe. Apoi am întânit un Făt-Frumos căruia nici nu apucam să îi memorez chipul că devenea o umbră.

          Mi-a suflat vântul prin plete și pe obrajii uzi de lacrimi și m-au reparat oameni în fiecare vară. Am dansat cu fumul, cu soarele și cu ceața. Am lăsat minciuna să doarmă acum, dar numai până dimineață când se va trezi și va urla după drepturile ei.

          Am făcut o groază de prostii. Am făcut și chestii bune. Dar pe toate le-am făcut cu o mască pe chip, de frică să nu las pe cineva prea aproape de ce-i al meu. Acum nu mai am măști. Le-am pierdut pe toate și parcă nu mi-aș mai construi altele. Prea e faină viața ca să o trăiesc din perspectiva nu-știu-cui.

          Dar în final, să joci teatru e o minune. Îți trebuie talent, tupeu și un zâmbet fermecător. Eu mă ocup cu zâmbitul.

ERA VARĂ ŞI MIROSEA A VANILIE

          Ți-am privit trupul învăluit în aerul cald cum se mișca ritmic în timp ce respirația ta sacadată se liniștea tot mai mult. Ai adormit la un moment dat. Atâta ușurare a fost în secunda în care toți mușchii ți s-au relaxat și ai părăsit lumea asta pentru un vis întortocheat.

          A fost plăcut să te studiez. Să văd că mâna ta alunecă pe cearșafuri la puțin timp după ce pleopele grele capitulează. Ți-am fixat cu privirea o venă ce ți se zbătea pe gât și mi-am făcut curaj s-o mângâi la un moment dat. S-a mai linștit…

          După o vreme te-ai intors pe burtă, iar conturul trupului tău desenat pe peretele alb părea un munte greu de străbătut. Ți-am desenat cu buricele degetelor constelația de alunițe de pe spate : una mai la vest de ceafă, alta la baza coloanei și cea mai frumoasă, maro, ca o planetă nelocuită la sud-est de umăr. O gleznă s-a rătăcit afară de sub cearșaf și căuta aproape disperată acoperământul.

          Am încercat să mă ridic încet, să pot scrie totul căci era prea frumos momentul ca să-l las să-mi scape, dar ai tresărit și ai bânguit un „unde fugi?” amețit. Am decis să rămân așa că m-ai luat în brațe și n-am mai avut scăpare. M-ai prins în ființa ta și stăteam ca unul, contopiți, ignorând zăpușeala de iulie.

          La puțin timp după, te-ai trezit, aproape că n-am apucat să mă bucur de îmbrățișarea ta sufocantă. Ne-am mutat în cealaltă cameră unde parfumul ne-a lovit din plin și s-a lipit de fiecare milimetru de piele transpirată. Era vară. Și miroasea a vanilie.

ZILE FERICITE

          Mă bucur enorm că am apucat să fiu copil înainte ca tehnologia să acapareze tot și să fure bucuriile sincere din nisip. Cum știu că am avut o copilărie fericită?

          În primul rând pentru că am fost un copil dorit. Pentru că am avut parte de momentul meu în care nu aveam idee pe ce lume sunt deși eram atâta de iubită și habar n-aveam. Pentru că dacă merg în dormitor și mă sui pe un scaun găsesc o droaie de albume din 97 până azi. O expoziție întreagă!

          Mai apoi, pentru că am crescut frumos, știind să mă bucur de leagăne scârțâinde, de serile când amânam pe cât posibil momentul în care trebuia să urc sus, de desenele animate la care mă uitam pe furiș, de suc in cutie de carton și pufuleți. Pentru că nu am avut tabletă și nici smartphone, însă acum tronează înăuntru-mi atâtea amintiri care înving degajat orice aplicație șmecheră.

          Pentru că mi-am scos dințișorii trântind uși, pentru că am fugit în seara de Moș Nicolae și m-am ascuns în non-stopul de la parter lăsând-o pe mama să mă caute îngrijorată. Pentru că am adus căței găsiți pe stradă în casă și i-am lăsat să se joace în așternuturile proaspăt spălate. Pentru că am purtat șăpcuțe cu cozoroc puse invers și am fost ca un băiețoi fericit. Pentru că am fost dolofană și păpădie și „șumi”.

          Am avut o copilărie fericită pentru că niciodată nu mi-a lipsit nimic. Deși pretențiile de la 11 ani depășeau cu mult limitele normale și păpușile cele mai faine erau și cele mai scumpe, cumva tot au fost oameni care au reușit să compenseze. Să mă învețe că păpușile moștenite din mamă în fiică au o frumusețe aparte și sunt mult mai bune prietene decât orice mascotă cu picioare lungi si talie de viespe.

          Pentru că m-am jucat și cu mașinuțe, pentru că am colecționat și cartonașe cu avioane, pentru că am avut un full-sleeve din tatuaje primite la guma de 1000 de lei. Pentru că mai am o bancnotă de 2000 de lei cu prima declarație de dragoste.

          Și am știut să am și vise. Pe unele încă le mai port în suflet. Am vrut să fiu prințesă, musafir, doctor, mămică și artistă. Iar acum sper să realizez măcar ultimele două menționate. Căci acum nu mai visez, acum pot. Am fost învățată așa. De singurul om care mi-a fost alături de la început. Cam de 17 ani și 11 luni.

          Așadar da, am avut o copilărie fericită pentru că de câte ori privesc inapoi, se naște o fericire cât casa și plâng și râd în același timp. 

SĂRUMÂNA FRUMOS!

          Ziua de azi a început devreme pentru mine. Poate cam prea devreme. Cred că am întrecut și soarele. Inițial m-am bosumflat când am văzut că ceasul număra doar 5 ore si trei sferturi trecute din sâmbăta mea leneșă. Însă când am deschis Facebook-ul și m-a întâmpinat un post care mulțumea tuturor „ femeilor care au știut să aducă un zâmbet”, am zis că poate nu-i chiar așa mare păcatul că am pierdut niște ore de somn și am decis să-mi întocmesc și eu o listă cu mulțumiri, cine știe, poate voi zâmbi recunoscătoare, la rândul meu, o oră mai târziu.

Așadar, încep prin a mulțumi bărbățelului care a influențat acest bloc de text, și poate mai mult de atât.

Mulțumesc cui m-a ademenit pe drumul ăsta complicat cu dragoste și pasiunea adolescentină. Mulțumesc celor ce au știut să-mi zică „pui mic”, celor care au stat liniștiți să-mi beau leneșă cafeaua, celor ce au fost doar aventuri de o seară după care ne-am prefăcut că am pierdut numărul de telefon la care se presupunea că trebuie să sunăm dimineața următoare. Mulțumesc cui a fost și atât. Mulțumesc cui mi-a fost zmeu sau tătic sau vampir din secolul XVI. Mulțumesc celui ce a decis că trebuie să oficilizeze totul cu un inel din șervețel împletit cu măiestrie beată în ceva noapte de vară.

Celor ce mi-au furat săruturi pe care nu voiam să le ofer, celor care mi-au furat săruturi dedicate altora. Celor ce mi-au furat săruturi pentru care am fost supărată o bună bucată de timp, celor ce mi-au furat săruturi. Celor ce mi-au primit săruturile. Mulțumesc că m-ați privit și ați văzut dincolo de ochii verzi. Celor ce m-au considerat copil și apoi femeie și iar copil. Unul răzgâiat chiar.   

Celor ce-și pierd nopțile vorbind cu mine, celui ce reușește chiar și acum, după 365 de zile fericite să-mi excite mintea. Celor ce m-au iertat, celor ce nu m-au iertat. Celui ce a mimat un sărut de dragul unui 10 la română. Mulțumesc celor ce au stat cu mine în cele mai ciudate seri să vorbim despre lucruri pe care nu ni le mai amintim. Celor ce au ascultat și înțeles, celor ce n-au ascultat și n-au înțeles, celor ce au încercat chiar dacă era mult peste puterile lor. Mulțumesc și acelora ce stau timizi că „a trecut prea mult timp și poate nu-i ok”. Celor ce mi-au cumpărat bere sau suc sau Schweppes bitter lemon.

Mulțumesc celor ce au fost, celor ce au fost și vor mai fi, celor ce sunt și celor pe care încă nu-i cunosc. Mulțumesc că îmi sunteți și că, în felul vostru ciudat și de neînțeles ați reușit să faceți ceva bun cu mine. Sărumâna frumos, măi!

LUMINA ZILEI

Câteodată, de obicei când te aştepţi mai puţin, apare un moment de sinceritate si dorinţă pură. Dorinţă de mult şi bine, de libertate şi împlinire. Este exact ca răsăritul. Din negura de îndoilei şi suspine, apare o rază caldă ce luminează văzduhul şi explozia imediat următoare, de culori şi forme nebănuite face totul să învie.

          Frica ce odată conducea tot regatul de vis peste care domneai nu mai poate să te ajungă şi în jurul tău e doar soare. Purificare şi iubire. Te regăseşti într-o rochie albă, fără pată de care nu se poate lipi nici un rău iar florile de soc îşi împrăştie voioase aroma peste tot în jurul tău. Şi vânticelul care ţi se joacă în buclele maronii alungă lacrimile care îşi curg fericirea pe obrajii tăi.

          Nu trebuia să-i laşi să ştie şi să vadă, trebuia să rămâi copilul inocent pe care toţi îl cunoşteau. Însă acum ai reuşit să te ridici din conul de umbră, să spargi graniţele teritoriilor şi să fii tu. Aşa cum ai vrut mereu. Toate relaţiile se vor suda, vor deveni oneste de tot şi nu mai trebuie să te joci de-a v-aţi ascunselea cu nimeni. Tragi aer adânc în piept şi păşeşti pe pământul moale care forfoteşte de bucurie pentru reuşita ta.

          Credinţa că totul se întâmplă exact aşa cum trebuie a luat locul temerilor şi indiferent cât de tare ar durea unele întâmplări, eventual se aranjează lucrurile, iar liniştea va cuprinde tot. Da’ nu e o linişte mormântală, dimportivă. E liniştea aia pe care ai căutat-o în toate locurile greşite care urlau că-s reci. E prima dată într-o eternitate când eşti cu adevărat femeie. Una conştientă de tot ce a păţit în ultimele 48 de ore. Una puternică, hotărâtă să lupte pentru ce-i al ei. De-a lungul atâtor ani ai fugit pe nişte holuri goale şi acum ai deschis porţile spre viaţa pe care ai lăsat-o să te iubească şi să te copleşească cu toată minunea ei. Ai îmbrăţişat cu un curaj nebun încrederea şi te-ai pierdut în saltul ăla de valoare pe care trebuia să-l duci la capăt. Liniştită şi calmă şi sigură pe tine şi pe faptul că totul va ieşi bine. A început acolo unde se termină mânerul carului mare pe umărul tău drept, în cosmosul trasat pe gât şi ai plutit ca un astronaut într-un gol interstelar. Te-ai plimbat timp de o oră doar tu, şi nici o altă vietate pe linia lungă şi anevoiasă a vieţii. TU, din şapte miliarde şi a fost atâta certitudine într-o durere mascată de ochii uşor machiaţi. Deşi ştiai că tot ce trăieşti e corect şi bun, legile ţi-au fost încălcate de ceva atât de puternic şi de minunat că nu-l poţi controla sau boteza. Vei fi în sfârşit specială până la capăt şi pentru prima dată ai măcar o şansă. Şansă la orice. La tot. Tot e foarte mult şi de obicei are nevoie de explicaţii însă acum e atât de real că ar fi inutil.

          Nu mai trebuie să te ascunzi şi nici să fii nesincer. E doar bine, şi cald, şi bun, şi drag. Şi e numai şi numai al tău ca să te bucuri de el. Ai spart oglinda-ntreagă în care te vedeai în singurul şi perfectul exemplar. Acum, în cea spartă şi crăpată, te vezi de mult mai multe ori, poate nu la fel de clar, dar sigur ai trecul demult pragul perfecţiunii.

CÂND PLOUĂ

          Iubesc ploaia. Iubesc ploaia din toată ființa mea. Câteodată iubesc ploaia atât de tare încât doare.

          Aș lăsa-o să se joace cuminte pe trupul meu istovit de vânturi. Aș lăsa-o și să-mi intre în venele dilatate. Aș lăsa furtunile cele mai aprige să-și facă de cap cu mine. E ceva minunat în dansul ei. În felul în care picurii se lovesc de pervaz, parcă bucuroși de ce pot oferi prin sacrificiul lor. Iar aroma! Aroma de ploaie e incomparabil mai misterioasă decât cele mai scumpe parfumuri. E cumva sărată și aducătoare de bucurii nemărginite.

          Când plouă miroase a praf și mare și alge, miroase a seri din 2000 când fugeam pe faleză cu ceva balon în formă de stea, urmărind alte stele. Miroase a fericire și dragoste. Miroase a bun și cald. Când plouă afară toate fricile și nevoile ies să se curețe. Când plouă sufletul se spală de păcate. Fulgerele au partea lor de luminare, de schimbare a traiectoriei, de ghidare spre căi drepte. Iar tunetele, se iau la întrecere cu hiturile care urlă din cafenele. Când plouă lumea e puțin mai fericită deși nu știe. Umbrelele n-au nici un rost pentru că orice răceală merită acel unic și singular moment în care simți cum îți curge pe spatele obosit un râu de izbăvire.

          Când plouă afară se bea ceai, se stă pe geam și se ronțăie biscuiți fără gust. Când plouă afară se plânge. Mult și tare. Când plouă se scrie sincer și în repetate rânduri despre tot ce doare.

          Când plouă afară lumea devine puțin mai bună. Când plouă afară copacii se bucură, de aia dansează așa cu vântul. Pământul este la rândul lui fericit că are noi musafiri iar asfaltul, bătut de atâtea și atâtea camioane, surâde când simte alinarea umedă.

          Când plouă afară geamurile prăfuite se spală, parbrizele mâzgălite de hoinarii din intersecții devin mai limpezi iar inimile bătând haotic se liniștesc întâlnind vechi și aproape uitați prieteni.

          Când plouă afară e frumos de tot!

Când plouă, noi, doi câte doi, tunăm și fulgerăm și dăm pe-afară de sentimente. Ne deplasăm ușor, orizontal, și ne stoarcem de rele în ultimul hal, precum furtuna de afară ce-și atinge apogeul. Și apoi, picurăm rămășițele. Pe rând. Când tu, când eu…

DESPRE LACRIMI ȘI ALTE SINCERE MANIFESTĂRI

          Uneori, destul de rar chiar, ne apucă sinceritățurile. Manifestări inocente ale trăirilor ce ne-au marcat deciziile. Ne cam dorim singurătatea în acele momente, dar dacă ai norocul să fii destul de important ca să îți fie permisă prezența într-o clipă de vulnerabilitate începi să îți pui întrebări.

          De pildă, ce gust au lacrimile? Diferă de la om la om? Sau toate sunt doar mici picături de ploaie sărate care aterizează în neant și se usucă la prima rază de soare?

          Lacrimile mămicii care acum își ține puiul în brațe pentru prima oară trebuie să fie dulci ca apa de izvor. Lacrimile omului împlinit care poate în sfârșit să spună că le are pe toate trebuie să semene cu sudoarea care i-a alintat fruntea de atâtea ori în drumul către succes. Lacrimile de dor o fi semănând cu parfumul celui ce lipsește. Parfum drag și recunoscut din alte o mie de parfumuri. Lacrimile curvei au gustul tuturor trupurilor pe care le-a lăsat să-i pângăreasca templul. Lacrimile bunicii care își mângăie nepoții au un fel de miros de naftalină păcălit cu prăjituri abia scoase din cuptor și acadele.

          Lacrimile femeii fericite ce s-a dăruit pentru prima oară cuiva n-au gust. Ele ard și liniștesc. Și se preling pe zâmbetul în căutarea căruia era demult. Lacrimile absolventului seamănă cu cele ale femeii abia cerute de nevastă și cu cele ale mamei care vede diploma odorului ei înrămată și agățată deasupra bibliotecii. Sunt lacrimi de fericire și speranță.

          Când plângi de despărțire lacrimile au gust de alcool, iar când îți moare cineva drag lacrimile miros a tămâie. Și uneori, când îți mai aduci aminte de iubirile pierdute și zâmbești recunoscător pentru ce ți-a fost dat să trăiești, lacrimile tale iau gustul tuturor buzelor pe care le-ai sărutat și miros a primăvară. Când plângi fără să știi de ce lacrimile tale au gust de copilărie și liniște în brațele mamei. Iar lacrimile bărbaților aduc a apă de colonie și fum de țigară ieftină.

          Și, în fine, când mori, lacrimile care se ivesc în colțurile ochilor au cel mai drag miros și gust pe care l-ai simțit vreodată. Gustul omului cel mai iubit și miros de ploaie.

ARTA DE A FACE ARTĂ

          A face artă este greu. Ai nevoie de doza de nebunie aferentă, de curaj şi îndârjire, de câteva lacrimi ca să-ţi dea inspiraţie, de zâmbete şi nopţi îmbibate în ceva alcool sau fum de ţigări şi de o muză incontestabilă.

          Arta e o creatură parşivă, măsluită de mâini tenace şi educată să fure tot ce-i mai pur şi sincer într-un trup şi în suflet. Nu ţine cont de vârstă, nu ţine cont de principii sau învăţături. Te pândeşte în întunecime şi atacă lacom atunci când te aştepţi mai puţin. Şi dacă te plimbi liniştit pe o cărare lăturalnică, încercând să ocoleşti poftele carnale pe care le manifestă scursurile societăţii, nu scapi fără urme de muşcături măcar pe linia vieţii ce îţi brăzdează mândră palma.

          Dacă astrul nocturn permite umbre iar stelele îţi părăsesc paşii măcar pentru o scurtă perioadă, creaţia îşi va face de cap cu tine cum nimic altceva nu ar putea. Va lăsa urme mult mai adânci decât orice iubire pierdută, va muşca hulpavă din tot ce ai mai sfânt şi va pângări ultimele urme de vanitate conturate pe la colţurile ochilor. Şi pentru că asta nu ar fi de ajuns, iar mintea ta ar rămâne parţial lucidă, ţi-ar sfâşia materialul ce-ţi învăluie într-un mister spurcat rotunjimile şi ar cerne pe şira spinării toate regretele, toate greşelile şi toate minciunile pe care i le-ai pus în cârcă. Iar degetele ei fine se vor simţi ca lovituri de bici pe spatele umezit de roua dimineţii.

          Vei simţi imediat după, că razele soarelui îţi ard pielea încinsă iar trupul tău istovit a fost cumva adus acasă unde a cedat presiunii şi te-a părăsit oniricului. Urmele nopţii rămân, ca legăminte sacre ce îţi amintesc de păcatele cărora te-ai supus iar picioarele tremurânde nu vor mai fi în stare să te poarte.

          Înăuntrul tău, durerea se alintă. Porneşte letargic din centrul universului tău intim şi iese prin toţi porii. Ca şi cum mândră de reuşita ei, trebuie să braveze cu tot ce are mai bun. Să te supună unor orgii nebănuite şi să se joace cu tot ce ţi-a mai rămas. Fiind atât de puţine simţămintele cruţate, va creşte în intensitate şi în final vei ceda presiunii.

          Totuşi după puţinele clipe permise, ziua care a început deja fără tine te va atenţiona că ai cam pierdut vremea. Şi va dori să ştie de ce. Incapabil fiind de a construi o explicaţie plauzibilă, te vei ridica încet şi vei zâmbi tâmp.

          În câteva minute trebuie să te refaci. Să fii zmeul, enigmaticul, insolentul, redutabilul, grandiosul oblăduitor al propriilor dorinţe şi fantezii. Să ascunzi în buzunarul de la sân amintirile nopţii trecute şi să găseşti pe undeva puterea de a zâmbi din nou.

          Trebuie să te ghidezi după soare, după păpădiile ce-şi zboară petală după petală în neant, după râsul unui nou-născut sau pur şi simplu după urmele a ceea ce ai fost cândva. Deşi drumul e anevoios şi ar fi indicat să alegi direcţia opusă, dacă te întorci pe urmele a ce ai fost cândva, schimbă ce poţi.                                                                                                                        Asta e arta, câţiva sunt nebunii ce s-au legat la cap să o îmblânzească şi fără ei, viaţa ar fi atât de tristă...

LA DOCTOR

Bună ziua,

          Nu ştiu la cine să apelez cu faptul următor, dar de câteva săptămâni încoace au început să mă doară străzile astea goale. Mă dor gunoaiele care plutesc necontenit pe fiecare spaţiu verde chinuit. Mă ustură maşinile care ridică praful şi-l trimit pe florile fragile de la margini de drum. Nu că aş iubi eu enorm florile, dar sunt mici şi plăpânde şi parcă ar merita mai mult.

          Sufăr de blocuri gri şi coji de seminţe din staţii de bus. Sufăr de asfalt plin de gropi şi copaci tăiaţi. Sufăr de copiii care nu ştiu să se bucure de vacanţă, pe care îi văd pe un leagăn cu tableta de ultimă generaţie în braţe şi care se uită ciudat la alţi doi, trei care încă ştiu să se dea cu bicicleta şi să râdă când cad.

          Mă doare foarte tare muzica ce bubuie din bolizii care pângăresc şoselele. Mai ales în nopţile târzii când eu vorbesc doar cu stelele.

          Am devenit involuntar dependentă de trotuare murdare, de autobuse prăfuite şi taxiuri mult prea scumpe. Sunt dependentă de independenţă, de individualitate, de stăpânire de sine şi benzină.

          Evoluţia s-a oprit. În ciuda tuturor gadgeturilor scoase pe piaţă în ultimul deceniu, lumea s-a oprit din a creşte, a se dezvolta, a fi mai... mai. Nu ne mai lăsăm salvaţi de nimeni şi de nimic, rămânem încăpăţânaţi în colţul nostru unde e destul de întuneric cât să avem curajul să nu ne oprim din respirat lăsând să treacă pe lângă noi orice ne face să simţim că trăim cu adevărat.

          Privesc de vreo două ori pe săptămână un ecran care nu îmi spune absolut nimic, unul care absoarbe orice urmă de bun şi bine şi pentru încă vreo două zile mă lasă seacă şi stearpă.

        Câteodată mai ştiu cum să iau o carte şi să mă afund în ea, dar momentele astea-s de obicei nocturne şi necesită un pahar de iaurt acrişor ’’prea ca la ţară’’. Lovesc un scaun şi un fotoliu în drum, dar ajung la frigider şi fur o sticlă de 250 ml. Merg în pat, mă întind şi încerc să mă las pradă lecturii, însă vitezomanii care musai musai trebuie să-şi etaleze caii putere întrerup utopia şi renunţ descurajată, lăsându-mă pradă lui Morpheus.

          Iar rutina asta, goana obositoare de zi de zi se repetă la nesfârşit fără vreo portiţă de scăpare. E nevoie şi de curaj, e nevoie şi de niţică grabă, căci dacă nu, toţi vom dezvolta sindrom de stea moartă.

          Eu nu ştiu ce să mă fac, trebuie să existe un leac pentru cazul meu. Să fiu eu o ciudată acum, oare? Am ajuns să înnebunesc oare de scriu blocul ăsta de text? Oare?  

ROLUL SOARELUI

Ne întâmplăm cu grijă, printre raze de soare. Viaţa noastră depinde într-o năucitoare şi copleşitoare totalitate de apus, răsărit şi marea clipocindă. Spuneai că mă vei uita în zilele cu soare. Ei bine, cred că tocmai făgăduinţa aceasta ţi-a amintit ce voiai să faci pierdut.
Spuneai cândva că n-o să fie soare...


Soarele este zâmbetul care îţi va gâdila chipul în prima dimineaţă din studenţie, e cel care-ţi va aminti de fapt cat de mult ai întârziat. Este motiv de tristeţe şi motiv de bucurie.
Dacă ţi-ai putea imagina cam de câte promisiuni şi emoţii are cunoştinţă hăbăucul, nu te-ar mai uimi deloc puterea si stăruinţa lui, pentru că fie ea cea mai friguroasă zi de februarie, n-ar fi numită ’’din viaţă’’ dacă nu ar arunca ocheade blânde şi dragul nostru prieten.
Poate ultima noapte de august ţi-a adus puteri speciale, cu ajutorul cărora ai îngheţat un tărâm în jurul tău. Astrul a topit limitele şi acum eşti din nou stăpân pe un regat de fericire şi miraj al viitorului. Parcă totul a luat brusc o întorsătură favorabilă şi în sfârşit poţi privi spre cer şi să zâmbeşti cu mulţumire, făcând cu ochiul unei raze rătăcite.
Ne întâmplăm printre aburi de alcool si greşim. Greşim al naibii de mult, însă asta nu ne face neapărat mai puţin oameni. Ne face doar mai puţin nefericiţi şi poate, doar poate, dintr-o greşeală ajungem să ne întâmplăm cu adevărat. Înapoiem puterile speciale de la sfârşitul lui august şi permitem mici ocheade prin zidul gros după care ne-am ascuns. Priviri, ofrande de pace, legături de sânge şi jertfe supreme. Menite parcă să ne descătuşeze lanţurile şi să ne elibereze de povara prea multor gânduri şi de vinovăţie ori frică.
Şi ştii ceva? Ne întâmplăm şi pe muzică. Dar e o muzică faină, pentru că suntem ăia câţiva, de obicei ciudaţii planetei, care mai au gust pentru ritm şi versuri măcar ademenitoare dacă nu chiar profunde. Şi ne place să dăm din cap şi să ne zbenguim pe tot felul de balade şi rockăreli. E bine şi e o întâmplare fericită când mai calci pe cineva, îţi ceri scuze zâmbind, iar ca ofrandă de pace primeşti un sărut. Poate da naştere unor idile apreciate de unii şi blamate fără fond de alţii, care cred că pot trăi pentru tine.
Dar până la urmă suntem proprii noştri stăpâni, şi nu există absolut nimeni în tot universul ăsta, care să fie capabil de înţelegerea deciziilor sau iertarea completă a unui păcat originar. Nimeni şi nimic nu ştie cum să ne dicteze şi încotro să ne îndrume ca să ne fie mai bine. Şi tocmai de aia, e nevoie de un curaj miraculos pentru a lua în propriile mâini o existenţă şi de a asuma un fapt ori altul.
Soarele nu va fi acolo mereu. Poate îl vor răpi norii sau va fi acoperit de o imortalitate a vântului. Şi atunci când nu mai ai nici măcar o rază te trezeşti
singur în abisul realităţii tale şi iei în braţe ceea ce îţi aparţine de drept. Ei bine, momentul acela e definitoriu pentru tot ce urmează să fii. Şi pentru ceea ce vei ascunde privirii.
E rolul soarelui! Mai puternic şi mai încurajator decât orice alt rol vei atribui cuiva. Şi e doar pentru tine. Doar al tău. În momentul acesta, soarele zâmbeşte mulţumit de ce ai despins din învăţăturile sale şi undeva, adânc în tine, străluceşte cu cea mai mare forţă pe care ai întâlnit-o vreodată.

CRISTINA

Pentru mine Cristina e un fenomen. E omul acela care ştie să trăiască în bucurie, să guste din fiecare clipă numai interiorul dulce caramelizat cu bucăţi mari de nuci. Omul frumos care ştie să facă din tot ceva la fel de frumos ca el. Omul în care totul e doar cald şi bun şi drag. Nimic, niciodată nu va reuşi să treacă de barierele alea faine împodobite cu toate minunăţiile pe care le-a lăsat să-i invadeze spaţiul. Poate într-un moment de slăbiciune, ai zice că liniile fine din jurul ochilor trădează cine e cu adevărat. Ei bine, nu e nevoie de momente de slăbiciune ca să ştii, pentru că va fi mereu sinceră până în măduva oaselor şi dincolo. A urcat pe cele mai înalte culmi, a trecute oceanele cele mai adânci şi mereu mereu a făcut-o pentru un om. Un alt om pe care l-a văzut vrednic de puterea ei şi i-a dăruit o parte din ea. Aşa o inimă compusă din bucăţi care nu se potrivesc perfect dar bate la cea mai mare intensitate nu vei vedea prea des. Zâmbetele ascund deseori vorbe pe care le ţine pentru sine ca să nu rănească. Ca să nu uite de durerea ei prin a lovi în alţii şi nimeni, absolut nimeni nu va ştii prin ce a trecut cu adevărat pentru că nu se plânge şi nu renunţă nici măcar când greutatea prea multor fapte îi înmoaie picioarele. Pentru că mâinile ei ştiu să fie doar păturici bune şi dragi cu care protejează curajoasă tot ce-i aparţine de drept. Totul e bun şi drag legat de ea. A fost zămislită din murmurul zorilor şi i-au fost împletite cununi de lacrimi care s-o protejeze. A fost creată pentru oamenii ei. Oameni pe care şi-i însuşeşte şi încearcă să îi modeleze după cum îi spune sufletul, cei cărora le construieşte căsuţe unde să-i ştie în siguranţă. Iar uneori chiar nu contează dacă are ea de suferit de pe urma vreunei încercări pentru că va fugi în tăcere o vreme şi odată cu prima rază de soare dăruită îşi va reveni şi va aduna chiar mai multă forţă. Uneori te întrebi unde încape atâta... Şi fiindcă florile atât de dragi trebuiau să-i marcheze atât interiorul cât şi exteriorul, are în ea o multitudine de arome şi culori pe care le lasă să zburde libere prin toată fiinţa ei şi să-i ghideze privirea doar spre frumos. Pentru că este mamă şi soră şi prietenă şi bunică şi tată şi artistă. Pentru că uneori mai lasă câteva lacrimi să-i spele privirea doar pentru a vedea mai clar binele ce o înconjoară. Pentru că ea mereu poate şi ştie. Pentru că da, este un fenomen!

OMUL NEGRU

Cu toţii l-am întâlnit. Monstrul din copilărie de care ne ascundeam pe sub pături. Portretizat, construit din vene dilatate şi muşchi, mai real decât orice altceva. Poate fi întâlnit pe o bancă într-un parc cu fântână arteziană sau în vreun club, încercând să cucerească orice posedă sâni şi o faţă drăguţică. E îmbrăcat în negru, sau alb, sau roşu. Şi mereu are un zâmbet ce te distrage de la afişarea dorinţelor sale. De obicei se luptă cu demonii săi. Fantasmagoriile pe care le-a luat ca bagaj din copilărie. O amintire dureroasă când o mână greoaie a fost ridicată ameninţător aspra mamei şi el, ca prunc inocent a fost nevoit să salveze ce iubeşte. De atunci şi-a promis că nu se va mai ataşa de nimic şi de aia este cunoscut ca omul negru acum. Pentru că din lipsă de sentimente a devenit o umbră. E omul care are o groază de întrebări pe care nu ştie cum să le pună. Cel care caută răspunsuri în fiecare individ singular cu care interacţionează. Şi ştie cu o precizie matematică ce vrea celălalt, ce gândeşte şi ce îi murmură inima, doar că alege să tacă şi să se bucure de puterea pe care şi-a lucrat-o atât. Ca şi oameni, suntem îngrozitor de lacomi şi vrem să avem totul numai pentru noi. Sa stăpânim asupra unui spectru cât mai divers şi să reuşim orice prostie ne propunem. El ştie cel mai bine cum să obţină ceva. Deşi undeva adânc în el are deopotrivă cunoştinţă de păcat şi de mântuire, s-a crescut singur şi a învăţat să privească viaţa exact aşa cum îi este dată. Şi s-ar putea să îl găseşti într-o cameră de cămin cu privirea priponită în tavan meditând adânc la neajunsurile şi eşecurile de care a avut parte. Dar e responsabil! Îşi asumă orice acţiune fie ea gândită şi programată îndelung, fie spontană şi aparent greşită în secunda imediat următoare. E în stare să ia asupra-i orice vină, chiar dacă nu îi aparţine întru totul. Posesivitatea de care dă dovadă când îşi alege victimele o foloseşte şi în a proteja. Dacă ai norocul să îţi încrucişezi paşii cu ai lui, fii pregătit pentru confruntarea vieţii tale. Să fii convins că va lăsa o urmă vizibilă în tine şi va schimba câte ceva pe ici, pe colo. Fiindcă poate deveni ceva deosebit de important în existenţa ta. Aparent e doar un puştan trecut de vârsta copilăriei dar în esenţă, poartă cunoştinţe şi amintiri din altă viaţă iar sufletul îi e bătrân şi obosit. Cu chipul brăzdat de un dor pe care nu îl poate stăpâni, cu zâmbetul atât de copilăros, cu parfumul şi gesturile lui. Şi mai are şi o gândire ce se schimbă de cinşpe ori pe zi şi nişte ochi de o culoare nedefinită, ce te conduc spre cele mai întunecate gânduri si fanteziile-i fără sens. Sub acele haine negre, de piele, mereu se va ascunde trupul unui copil la fel de nevinovat ca şi visele sale. Atitudinea şi comportamentul lui denotă indiferenţă şi răutate, însă mai presus de toate, are un suflet într-o totală antiteză cu tot ce înseamnă el. Pentru că zâmbeşte când vede un copil mic cum râde, pentru că îşi mai ghidează privirea spre vechi iubiri, pentru că mereu va nega cu înverşunare orice implică simţire. Ai putea avea impresia că lumea îi este încă un abis necunoscut, şi poate te vei speria de privirea lui tăioasă, dar dacă priveşti adânc în ochii lui, vei găsi oceanul sclipind.

DE CE ŢIGĂRILE SUNT BUNE

          Toată lumea crede că artiştii fumează doar pentru a se simţi mai importanţi, mai şmecheri, mai neînţeleşi. Văd în actul de a inspira fum greoi o plăcere carnală, pornită numai şi numai din orgoliu. Totuşi, dincolo de gustul plăcut stă o mărturie nescrisă a gestului. Fumatul chiar stârneşte inspiraţia, pasiunea, muza supremă, dorinţa şi, eventual, reuşita.

          Astăzi de pildă, la ţigara furişată undeva după ora 5 am descoperit că peste drum de mine, la etajul al şaptelea, stă o bătrânică.

Am ieşit pe balcon şi undeva la al doilea fum am văzut-o. Stătea singură pe balconul ei învechit şi bătut de ploi şi sunt destul de sigură că număra maşinile care îi treceau pe sub priviri. M-a observat târziu, poate şi insistenţa ochilor mei a atras-o, iar când s-a ştiut privită, a schiţat un zâmbet obosit, primind de la mine, în semn de recunoştinţă o mână ridicată binevoitor şi un zâmbet tâmp.

Sunt tare curioasă ce poveste o fi având bătrânica. Purta un batic albastru care îi mai înviora puţin obrajii şi un cojocel în culori pastelate...ceva mov cu verde crud am văzut eu.

Cred că am primit şi o încruntare moralizatoare undeva pe la ultimul fum, căci nu prea era tanti de acord cu motivul întâlnirii noastre. Înainte să apuc să îi explic din doua zâmbete şi o ridicătură de sprânceană, s-a ridicat şi s-a retras după o perdea dantelată.

A închis uşa încet, greoi chiar. Sper să nu se fi împiedicat de treapta balconului, mi s-a părut puţin aşa mai neîndemânatică.

Oricum, vorbeam de ţigări şi de puterea lor colosală de a oferi inspiraţie în cele mai neaşteptate momente. Eu mi-a făcut azi rost de un subiect bun şi frumos. Poate am oferit şi un zâmbet cald unei bătrâne singure. Poate a înţeles că generaţia pe care o lasă în urmă nu e chiar atât de rea.

Sper doar s-o văd şi mâine. Oare cum o cheamă?

DESPRE DUŞURI ŞI ALTE MOMENTE DE EXTAZ

    Fiecare clipă trebuie luată ca atare. Fără prea mari aşteptări ori vreo încercare de a repara ceea ce îţi pare stricat. Nu e nimic stricat, doar că perfecţionismul tău loveşte iar unde nu trebuie.                                                                                                            
     Poate momentul ăla de care ai avut nevoie toată ziua vine cu câteva minute înainte de culcare. Când dai drumul la apa caldă şi aştepţi aburii umezi să invadeze aerul. Apoi renunţi la materialele care îţi acoperă imperfecţiunile şi stând acolo, în fata nimicului ai cea mai multă încredere în individul pe care îl priveşti în oglindă.                                                                                  
   
   Apoi faci pasul decisiv iar când tălpile tale obosite ating apa călduţă totul pare mult prea departe pentru a merita vreo grijă. Nimic nu mai contează în afara momentului prezent de care te poţi bucura la o intensitate pe care nici nu credeai că o poţi simţi vreodată. Să te abandonezi apei şi să o laşi să-ţi pângărească trupul încrezându-te iresponsabil într-un murmur convingător pe care îl mai auzi când şi când.                                                                                                    
    
    Felul în care apa se joacă cu tine, lenea cu care picurii alunecă pe trupul tău obosit şi parfumul care te învăluie odată ce deschizi o sticlă aleasă în grabă de pe un raft ruginit pe care îţi tot propui să îl ştergi de praf de-o lună încoace contribuie la atmosfera asta orgasmică. Unele duşuri sunt făcute ca să conteze. Unele spală de pe tine urmele unei devorări, altele alungă mirosul de tutun şi alcool care deja face parte din tine iar celelalte făuresc atingerile de care ai nevoie şi pe care nu ai apucat să le primeşti de la cel ce-ţi era hărăzit să te alinte. Şi din când în când, mai faci câte un duş care te bucură mai mult decât orice. Ca şi cum nişte mâini pe care le-ai uitat demult ating exact unde trebuie, îţi ţin promisiunile şi vindecă rănile pe care simt că au puterea să le închidă.              
     
    Iar după ce dai jos toată mizeria asta de lume şi îţi laşi pielea parfumată fin de o aromă artificială pe care alegi să o crezi potrivită, îţi răneşti puţin câte puţin fiecare centimetru de piele cu prosopul ăla care niciodată nu e unde trebuie. Mai departe e chiar simplu, tragi nişte boxeri şi te abandonezi unui tricou mult prea mare ce te apără de orice.                                                                       
   
 Şi te bagi sub două pături, îţi iei aproape telefonul care oricum nu sună niciodată şi dai ’play’ aceleiaşi melodii pe care adormi seară de seară. Poate, doar poate, noaptea asta nu-ţi va bântui visele acelaşi Făt-Frumos. Poate ziua asta a avut un aer mai special şi repercursiunile ei se vor simţi şi în vis. Poate nu.

POSESIUNI

          Câteodată mă gândesc la câte lucruri am eu şi cât de puţin au unii. Nu pentru că m-ar face să mă simt mai deşteaptă sau mai talentată. Pentru simplul fapt că uneori trebuie să faci nişte calcule, să tragi linie şi să dai o fugă la cumpărături. Aşadar... ce am eu şi alţii n-au?

          Am un bagaj mai greu pe zi ce trece, plin cu vise şi amintiri. Am încredere în propriile decizii şi forţe. Am oameni faini lângă mine, pe care nu îi apreciez mereu cum ar trebui. Am o familie mică mică, câteodată dintr-un singur om, dar care îmi ajunge cum nu pot spune. Am socoteli neîncheiate cu trecutul, am speranţe pentru viitor şi bucurii prezente. Am o frică de câini pe care am reuşit să o înfrânez. Am nişte momente de imaturitate neruşinată. Am un zâmbet fermecător şi siguranţă în propria persoană. Am cea mai faină relaţie cu mama pe care cineva o poate visa. Şi nu, nu a fost întotdeauna aşa. Am curaj sa privesc oamenii în ochi. Am timp să scriu, să citesc şi să vorbesc cu soarele.

Am un dulap de haine pe care nu le port că nu-mi plac, dar mi-e totuşi milă să le dau. Am o cameră de zi în care nu bate niciodată soarele şi un dormitor în care mă pot trezi gâdilată de raze mai mereu. Am o grămadă de lucrări pe pereţi care înseamnă mult mai mult decât aş lăsa eu să se vadă. Am un proiect în derulare pe care l-am început de nevoie, dar l-am continuat cu drag. Am un alt proiect încă neînceput dar pe care îl aştept cu nerăbdare. Am ţigări. Câteodată şi alcoale. Am un parfum pe care nu-l sufăr. Am câteva parfumuri pe care le iubesc din tot sufletul.          Am locuri dragi, am locuri dragi pe care încă nici nu le-am văzut. Am prea puţine perechi de tenişi rupţi. Am o obsesie pentru ceai, rochii cu spatele gol, oameni, cercei şi Vama Veche.

Iar în exact acest moment am nişte lacrimi în colţurile ochilor, o cămaşă în carouri care se roagă de mine s-o las să se odihnescă puţin, pieptul plin de iubire şi 100 de pagini scrise, rescrise, corectate şi recorectate. Mai am şi un ceai. Pe care l-am uitat pe masă în bucătărie şi cred că deja s-a răcit.