ARTA DE A FACE ARTĂ

          A face artă este greu. Ai nevoie de doza de nebunie aferentă, de curaj şi îndârjire, de câteva lacrimi ca să-ţi dea inspiraţie, de zâmbete şi nopţi îmbibate în ceva alcool sau fum de ţigări şi de o muză incontestabilă.

          Arta e o creatură parşivă, măsluită de mâini tenace şi educată să fure tot ce-i mai pur şi sincer într-un trup şi în suflet. Nu ţine cont de vârstă, nu ţine cont de principii sau învăţături. Te pândeşte în întunecime şi atacă lacom atunci când te aştepţi mai puţin. Şi dacă te plimbi liniştit pe o cărare lăturalnică, încercând să ocoleşti poftele carnale pe care le manifestă scursurile societăţii, nu scapi fără urme de muşcături măcar pe linia vieţii ce îţi brăzdează mândră palma.

          Dacă astrul nocturn permite umbre iar stelele îţi părăsesc paşii măcar pentru o scurtă perioadă, creaţia îşi va face de cap cu tine cum nimic altceva nu ar putea. Va lăsa urme mult mai adânci decât orice iubire pierdută, va muşca hulpavă din tot ce ai mai sfânt şi va pângări ultimele urme de vanitate conturate pe la colţurile ochilor. Şi pentru că asta nu ar fi de ajuns, iar mintea ta ar rămâne parţial lucidă, ţi-ar sfâşia materialul ce-ţi învăluie într-un mister spurcat rotunjimile şi ar cerne pe şira spinării toate regretele, toate greşelile şi toate minciunile pe care i le-ai pus în cârcă. Iar degetele ei fine se vor simţi ca lovituri de bici pe spatele umezit de roua dimineţii.

          Vei simţi imediat după, că razele soarelui îţi ard pielea încinsă iar trupul tău istovit a fost cumva adus acasă unde a cedat presiunii şi te-a părăsit oniricului. Urmele nopţii rămân, ca legăminte sacre ce îţi amintesc de păcatele cărora te-ai supus iar picioarele tremurânde nu vor mai fi în stare să te poarte.

          Înăuntrul tău, durerea se alintă. Porneşte letargic din centrul universului tău intim şi iese prin toţi porii. Ca şi cum mândră de reuşita ei, trebuie să braveze cu tot ce are mai bun. Să te supună unor orgii nebănuite şi să se joace cu tot ce ţi-a mai rămas. Fiind atât de puţine simţămintele cruţate, va creşte în intensitate şi în final vei ceda presiunii.

          Totuşi după puţinele clipe permise, ziua care a început deja fără tine te va atenţiona că ai cam pierdut vremea. Şi va dori să ştie de ce. Incapabil fiind de a construi o explicaţie plauzibilă, te vei ridica încet şi vei zâmbi tâmp.

          În câteva minute trebuie să te refaci. Să fii zmeul, enigmaticul, insolentul, redutabilul, grandiosul oblăduitor al propriilor dorinţe şi fantezii. Să ascunzi în buzunarul de la sân amintirile nopţii trecute şi să găseşti pe undeva puterea de a zâmbi din nou.

          Trebuie să te ghidezi după soare, după păpădiile ce-şi zboară petală după petală în neant, după râsul unui nou-născut sau pur şi simplu după urmele a ceea ce ai fost cândva. Deşi drumul e anevoios şi ar fi indicat să alegi direcţia opusă, dacă te întorci pe urmele a ce ai fost cândva, schimbă ce poţi.                                                                                                                        Asta e arta, câţiva sunt nebunii ce s-au legat la cap să o îmblânzească şi fără ei, viaţa ar fi atât de tristă...