ZILE FERICITE

          Mă bucur enorm că am apucat să fiu copil înainte ca tehnologia să acapareze tot și să fure bucuriile sincere din nisip. Cum știu că am avut o copilărie fericită?

          În primul rând pentru că am fost un copil dorit. Pentru că am avut parte de momentul meu în care nu aveam idee pe ce lume sunt deși eram atâta de iubită și habar n-aveam. Pentru că dacă merg în dormitor și mă sui pe un scaun găsesc o droaie de albume din 97 până azi. O expoziție întreagă!

          Mai apoi, pentru că am crescut frumos, știind să mă bucur de leagăne scârțâinde, de serile când amânam pe cât posibil momentul în care trebuia să urc sus, de desenele animate la care mă uitam pe furiș, de suc in cutie de carton și pufuleți. Pentru că nu am avut tabletă și nici smartphone, însă acum tronează înăuntru-mi atâtea amintiri care înving degajat orice aplicație șmecheră.

          Pentru că mi-am scos dințișorii trântind uși, pentru că am fugit în seara de Moș Nicolae și m-am ascuns în non-stopul de la parter lăsând-o pe mama să mă caute îngrijorată. Pentru că am adus căței găsiți pe stradă în casă și i-am lăsat să se joace în așternuturile proaspăt spălate. Pentru că am purtat șăpcuțe cu cozoroc puse invers și am fost ca un băiețoi fericit. Pentru că am fost dolofană și păpădie și „șumi”.

          Am avut o copilărie fericită pentru că niciodată nu mi-a lipsit nimic. Deși pretențiile de la 11 ani depășeau cu mult limitele normale și păpușile cele mai faine erau și cele mai scumpe, cumva tot au fost oameni care au reușit să compenseze. Să mă învețe că păpușile moștenite din mamă în fiică au o frumusețe aparte și sunt mult mai bune prietene decât orice mascotă cu picioare lungi si talie de viespe.

          Pentru că m-am jucat și cu mașinuțe, pentru că am colecționat și cartonașe cu avioane, pentru că am avut un full-sleeve din tatuaje primite la guma de 1000 de lei. Pentru că mai am o bancnotă de 2000 de lei cu prima declarație de dragoste.

          Și am știut să am și vise. Pe unele încă le mai port în suflet. Am vrut să fiu prințesă, musafir, doctor, mămică și artistă. Iar acum sper să realizez măcar ultimele două menționate. Căci acum nu mai visez, acum pot. Am fost învățată așa. De singurul om care mi-a fost alături de la început. Cam de 17 ani și 11 luni.

          Așadar da, am avut o copilărie fericită pentru că de câte ori privesc inapoi, se naște o fericire cât casa și plâng și râd în același timp.