duminică, 6 iulie 2014

LA DOCTOR

Bună ziua,

          Nu ştiu la cine să apelez cu faptul următor, dar de câteva săptămâni încoace au început să mă doară străzile astea goale. Mă dor gunoaiele care plutesc necontenit pe fiecare spaţiu verde chinuit. Mă ustură maşinile care ridică praful şi-l trimit pe florile fragile de la margini de drum. Nu că aş iubi eu enorm florile, dar sunt mici şi plăpânde şi parcă ar merita mai mult.
          Sufăr de blocuri gri şi coji de seminţe din staţii de bus. Sufăr de asfalt plin de gropi şi copaci tăiaţi. Sufăr de copiii care nu ştiu să se bucure de vacanţă, pe care îi văd pe un leagăn cu tableta de ultimă generaţie în braţe şi care se uită ciudat la alţi doi, trei care încă ştiu să se dea cu bicicleta şi să râdă când cad.
          Mă doare foarte tare muzica ce bubuie din bolizii care pângăresc şoselele. Mai ales în nopţile târzii când eu vorbesc doar cu stelele.
          Am devenit involuntar dependentă de trotuare murdare, de autobuse prăfuite şi taxiuri mult prea scumpe. Sunt dependentă de independenţă, de individualitate, de stăpânire de sine şi benzină.
          Evoluţia s-a oprit. În ciuda tuturor gadgeturilor scoase pe piaţă în ultimul deceniu, lumea s-a oprit din a creşte, a se dezvolta, a fi mai... mai. Nu ne mai lăsăm salvaţi de nimeni şi de nimic, rămânem încăpăţânaţi în colţul nostru unde e destul de întuneric cât să avem curajul să nu ne oprim din respirat lăsând să treacă pe lângă noi orice ne face să simţim că trăim cu adevărat.
          Privesc de vreo două ori pe săptămână un ecran care nu îmi spune absolut nimic, unul care absoarbe orice urmă de bun şi bine şi pentru încă vreo două zile mă lasă seacă şi stearpă.
        Câteodată mai ştiu cum să iau o carte şi să mă afund în ea, dar momentele astea-s de obicei nocturne şi necesită un pahar de iaurt acrişor ’’prea ca la ţară’’. Lovesc un scaun şi un fotoliu în drum, dar ajung la frigider şi fur o sticlă de 250 ml. Merg în pat, mă întind şi încerc să mă las pradă lecturii, însă vitezomanii care musai musai trebuie să-şi etaleze caii putere întrerup utopia şi renunţ descurajată, lăsându-mă pradă lui Morpheus.
          Iar rutina asta, goana obositoare de zi de zi se repetă la nesfârşit fără vreo portiţă de scăpare. E nevoie şi de curaj, e nevoie şi de niţică grabă, căci dacă nu, toţi vom dezvolta sindrom de stea moartă.
          Eu nu ştiu ce să mă fac, trebuie să existe un leac pentru cazul meu. Să fiu eu o ciudată acum, oare? Am ajuns să înnebunesc oare de scriu blocul ăsta de text? Oare?  

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu