Bună ziua,
Nu
ştiu la cine să apelez cu faptul următor, dar de câteva săptămâni încoace au
început să mă doară străzile astea goale. Mă dor gunoaiele care plutesc
necontenit pe fiecare spaţiu verde chinuit. Mă ustură maşinile care ridică
praful şi-l trimit pe florile fragile de la margini de drum. Nu că aş iubi eu
enorm florile, dar sunt mici şi plăpânde şi parcă ar merita mai mult.
Sufăr
de blocuri gri şi coji de seminţe din staţii de bus. Sufăr de asfalt plin de
gropi şi copaci tăiaţi. Sufăr de copiii care nu ştiu să se bucure de vacanţă,
pe care îi văd pe un leagăn cu tableta de ultimă generaţie în braţe şi care se
uită ciudat la alţi doi, trei care încă ştiu să se dea cu bicicleta şi să râdă
când cad.
Mă
doare foarte tare muzica ce bubuie din bolizii care pângăresc şoselele. Mai
ales în nopţile târzii când eu vorbesc doar cu stelele.
Am
devenit involuntar dependentă de trotuare murdare, de autobuse prăfuite şi
taxiuri mult prea scumpe. Sunt dependentă de independenţă, de individualitate,
de stăpânire de sine şi benzină.
Evoluţia
s-a oprit. În ciuda tuturor gadgeturilor scoase pe piaţă în ultimul deceniu,
lumea s-a oprit din a creşte, a se dezvolta, a fi mai... mai. Nu ne mai lăsăm
salvaţi de nimeni şi de nimic, rămânem încăpăţânaţi în colţul nostru unde e
destul de întuneric cât să avem curajul să nu ne oprim din respirat lăsând să
treacă pe lângă noi orice ne face să simţim că trăim cu adevărat.
Privesc
de vreo două ori pe săptămână un ecran care nu îmi spune absolut nimic, unul
care absoarbe orice urmă de bun şi bine şi pentru încă vreo două zile mă lasă
seacă şi stearpă.
Câteodată
mai ştiu cum să iau o carte şi să mă afund în ea, dar momentele astea-s de
obicei nocturne şi necesită un pahar de iaurt acrişor ’’prea ca la ţară’’.
Lovesc un scaun şi un fotoliu în drum, dar ajung la frigider şi fur o sticlă de
250 ml. Merg în pat, mă întind şi încerc să mă las pradă lecturii, însă
vitezomanii care musai musai trebuie să-şi etaleze caii putere întrerup utopia
şi renunţ descurajată, lăsându-mă pradă lui Morpheus.
Iar
rutina asta, goana obositoare de zi de zi se repetă la nesfârşit fără vreo
portiţă de scăpare. E nevoie şi de curaj, e nevoie şi de niţică grabă, căci
dacă nu, toţi vom dezvolta sindrom de stea moartă.
Eu nu
ştiu ce să mă fac, trebuie să existe un leac pentru cazul meu. Să fiu eu o
ciudată acum, oare? Am ajuns să înnebunesc oare de scriu blocul ăsta de text?
Oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu