Ți-am
privit trupul învăluit în aerul cald cum se mișca ritmic în timp ce respirația
ta sacadată se liniștea tot mai mult. Ai adormit la un moment dat. Atâta ușurare
a fost în secunda în care toți mușchii ți s-au relaxat și ai părăsit lumea asta
pentru un vis întortocheat.
A
fost plăcut să te studiez. Să văd că mâna ta alunecă pe cearșafuri la puțin
timp după ce pleopele grele capitulează. Ți-am fixat cu privirea o venă ce ți
se zbătea pe gât și mi-am făcut curaj s-o mângâi la un moment dat. S-a mai linștit…
După
o vreme te-ai intors pe burtă, iar conturul trupului tău desenat pe peretele
alb părea un munte greu de străbătut. Ți-am desenat cu buricele degetelor
constelația de alunițe de pe spate : una mai la vest de ceafă, alta la baza
coloanei și cea mai frumoasă, maro, ca o planetă nelocuită la sud-est de umăr.
O gleznă s-a rătăcit afară de sub cearșaf și căuta aproape disperată
acoperământul.
Am
încercat să mă ridic încet, să pot scrie totul căci era prea frumos momentul ca
să-l las să-mi scape, dar ai tresărit și ai bânguit un „unde fugi?” amețit. Am
decis să rămân așa că m-ai luat în brațe și n-am mai avut scăpare. M-ai prins
în ființa ta și stăteam ca unul, contopiți, ignorând zăpușeala de iulie.
La puțin
timp după, te-ai trezit, aproape că n-am apucat să mă bucur de îmbrățișarea ta
sufocantă. Ne-am mutat în cealaltă cameră unde parfumul ne-a lovit din plin și
s-a lipit de fiecare milimetru de piele transpirată. Era vară. Și miroasea a
vanilie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu