CRONICĂ DE VAMĂ

          Cu riscul de a fi numită copilă leşinată după Chirilă sau imatură sau mai ştiu eu ce apelative pot aduce inteligenţii care se dau în vânt exclusiv şi numai după metale grele, mie îmi place VAMA.

          Am luat parte la cel de-al doilea concert al lor susţinut în zona nord-vestică a ţării minunate. Nu ştiu exact de ce despre primul nu am scris, cred că nu mi s-a părut aşa important sau pur şi simplu am lăsat ideile să-mi fugă.

          Ei bine acum am stat cu telefonul în mână juma’ de concert ca să notez şi editez gândurile iscate de versurile lor şi să fiu sigură că nu pierd nimic.

          Au fost 40 de minute cât o viaţă. Şi nu dramatizez. Chiar am fost bolnavă de iubire, am avut 18 ani, am fost nebună şi fără bani, am redevenit fata în tricoul alb, am avut un regat de vise. Apoi am ajuns în Vamă unde mi-am găsit perechea de care m-am îndrăgostit vara asta, am pierdut o iubire pe care am plâns-o 5 minute întregi, apoi m-am minţit vreo 3 că mi-e perfect fără tine şi am încheiat prin a alerga către mare. Mă rog, copilul din mine a alergat.

          Am făcut dragoste cu muzica lor, m-a iubit fiecare emoţie şi am simţit fiecare coardă atinsă ca pe o mângâiere caldă. Aproape am plâns şi mi-am urlat plămânii până la refuz. Cred că mâine va fi chiar greu să mai vorbesc aşa că o fac acum.

          Am primit priviri dubioase, am fost întrebată de ce am bătut atâta drum ’’doar pentru Vama’’. Iar când am spus că Vama pentru mine e o întreagă poveste privirile au devenit de-a dreptul dezaprobatoare. Am călcat vreo doi oameni în spatele meu, iar pentru asta îmi cer scuze.

          Am strigat cel mai puternic bis şi când n-a mai apărut am fugit repede, repede în spatele scenei să fac şi io o poză, să primesc şi io un zâmbet. Nu, nu pentru că Tudor Chirilă e Dumnezeul vieţii mele. Dumnezeu nu apare la ştiri. Însă am avut tri gagici cu mine care voiau acelaşi lucru şi ne-am luat lumea în cap în backstage. Am trecut de gardeni, am fost întoarse din drum, am fugit după maşini şi în final avem un fel de poză. Dar nu-i asta important.

          Ce contează e că ştiu sigur, că din marea aia de oameni, cel puţin patru au trăit şi savurat fiecare melodie. Contează că devine uşor să nu-ţi pese de ce zic oamenii; că asculţi trupe pe care ei nu le înţeleg. Contează că pricepi versurile şi iubeşti, plângi şi zâmbeşti pe ele. Şi te mai şi zbengui. Până îţi distrugi picioarele şi spatele şi tot ce-o mai fi pe acolo. Nici asta nu contează.

          Cronica aceasta e despre ce poţi simţi pe muzică dacă ştii cum s-o guşti. E despre cum chiar şi un discurs cu iz politic poate deveni simpatic de tot. Despre cum un drum de două ore merită, o zi pierdută prin parcuri şi mall-uri merită, despre cum alte două ore de lălăieli ''dă club'' merită, despre cum, pentru mine, Vama merită.

          Acel unic şi singular moment în care de pe scenă, cineva urlă la tine ’’aşa bă, mânca-v-aş gura!’’.

         

SO ELIXIR

Trebuie făcute ceva farmece pentru a păstra un chip iubit în amintire. Luat parte cu parte, milimetru cu milimetru, din fiecare trăsătură se poate crea o dulce agonie.

Din zâmbetul tău aş face un secol de orgie. Iar gropiţele ce apar timide când ţi se ridică colţurile gurii le-aş dărui ploii, mi-erau prea dragi ca să las pe altcineva să ţi le admire. Barba pe care te chinuiai atât să o creşti, ar trebui pusă la rădăcinile unei flori de nu-mă-uita pentru a continua cumva să existe. Nu m-am schimbat, încă nu-mi plac florile, dar punctele acelea albastre de lumină sunt imposibil de ignorat! Nasul cârn, de copil răzgâiat ar trebui îngropat. Poate, poate aşa nu-l mai ţii pe sus când nu e cazul. Şi acel păr cenuşiu, nici prea lung şi nici prea scurt, aşa, numa’ bun, ar trebui dăruit vântului, ca să-ţi poarte aroma de copil şi fum de ţigară peste tot.

Dar ochii! Ochii nu îi voi trimite în mod clişeic pe cer, ca puncte de lumină sau călăuze înţelepte. Îi voi păstra adânc în mine. Undeva într-un fel de cutie grijuliu sculptată. Astfel, dacă mi se va face dor de tine, voi privi pe undeva prin sufletul meu şi după ce găsesc cufărul ce mi te ascunde am să mă las pradă amintirilor. Câteodată e chiar bine să te îneci în ele.

De pildă ieri am întâlnit în bus, dincolo de aglomeraţia cotidiană de care te loveşti peste tot, un nene trecut de prima, a doua, poate chiar şi a treia tinereţe, sau câte or mai fi, care vorbea singur. Părea puţin plecat, însă din pricina prea multor semafoare roşii, mi-am permis să ascult ce zice. Ei bine, îi vorbea ei. Probabil o ea care i-a fost prea devreme răpită. Îi explica de ce sunt atâtea pietre funerare, de ce e murdar Someşul şi cum se întrec în năzbâtii ţiganii de pe strada lui. La un moment dat, a început să râdă. Dar era un râs sincer, frumos chiar. Era plin de viaţă şi de dorinţă. Râsul unui om despre care ştii cu certitudine că şi-a trăit iubirea din plin şi acum nu face altceva decât să prelungească amintirea ei. Cumva, tot la amintiri ajungem.

Bineînţeles că oamenii l-au privit speriaţi, iar câţiva tinerei din spate au început să glumească pe seama lui. Da’ nu-i bai că nenea a rostit cu o fericire inexplicabilă o frază copleşitoare ’’Lasă-i iubita mea, vor vedea ei când ajung ca noi’’. Deci nu era doar el. Erau ei, încă erau ei. Şi chiar dacă mâinile lui erau obosite şi uscate de goana timpului, strângeau cu putere o mână absentă, dar cu totul reală în lumea sa.

El a reuşit să împrăştie probabil, toată minunea din femeia vieţii lui şi acum se bucură ea cum mai poate. Vorbindu-i în bus, şi probabil aşternând masa cu un tacâm în plus. Va muri singur, dar se va întâni undeva sus cu cel mai iubit dintre pământeni şi atunci nici o batjocură nu va mai conta, iar despre Someş şi cimitir nu va mai povesti nimeni.

Aşa vreau să te păstrez!

DESPRE CE NU AM REUŞIT SĂ FAC NICIODATĂ

Niciodată nu am reuşit să ţin un jurnal calumea. Am adunat de-a lungul timpului, o grămăjoară de caiete în care am notat câte o dorinţă de Crăciun sau un zâmbet de la cel pe care îl credeam ’’alesul vieţii mele’’ la momentul respectiv (mai interesant este că încă mai greşesc crezând că toţi Feţii-Frumoşi care-mi calcă prin suflet vor ramâne acolo).

Nu am putut ţine o dietă. Bineînţeles, copilul bondoc şi complexat din mine, şi-a dorit corpul perfect impus de păpuşile Barbie, aşa că am tot recurs la meniuri dubioase, fie bazate doar pe fructe şi legume, fie programate pe zile, fie cele care impuneau consumul a maxim 1000 de calorii zilnic. Nu m-am ţinut de niciunul.

Nu mi-am continuat nici o pasiune mai mult de un an. Mă plictiseam teribil la cursurile de dans, număram petele de pe tavan la chitară şi murdăream oglinzile din sala de balet. Am ajuns apoi la concluzia că pur şi simplu nu sunt făcută să mă ţin cu încăpăţânare de lucrurile care nu-s pentru mine. Credeam că încep să descopăr diferenţa dintre a renunţa şi a ştii când ţi-a ajuns. Da’ de unde ...

Şiii niciodată nu am câştigat cinstit la Monopoly. Ah, pe bune acum, cine naiba a reuşit să dezlege misterul jocului ăluia. E aşa enervant. Parcă dinadins distruge prietenii şi creează haos în rândul jucătorilor. Uf!

Niciodată ... nu am reuşit să fac duş fără să dau şi un recital. Nu conta că e vară sau iarnă, sau miezul nopţii. Mie îmi trebuia concert in cadă. De asemenea, nu conta că era o baladă de prin anii ’80 sau ceva lălăială cu tentă de manea auzită în ceva băruleţ. Era muzica mea cea mai bună şi cea mai frumoasă în clipele acelea îmbibate în şampon şi aburi reci.

Încă nu am reuşit să-mi înfrânez vreo dorinţă. Asta incluzând fiecare moft, de la găurile din urechi până la jerseul mult prea scump fără de care am refuzat să părăsesc magazinul. Nu vreau să renunţ la ce-mi place. Iar dacă dorinţa persistă mai mult de două ore, sigur trebuie să fie al meu. Asta poate fi considerată şi o calitate, partea proastă e că nu prea mă încăpăţânez la chestiile bune.

Apropo de asta, nu am ştiut niciodată să fiu competitivă şi să lupt pentru ce mi se cuvine. Am îmbrăţişat cu dragoste o atitudine de ’’îmi bag picioarele’’ şi am decis că aşa voi fi mereu. Dar e atât de bine! Să vezi cum alţii încearcă şi se zbat şi se chinuie, iar tu mergi cu mâinile în buzunar şi abia trezită din somn la nici-nu-eşti-sigură-ce-concurs şi te descurci extraordinar de bine. E o atitudine ce ajută mult. Mai alungă din nervi şi stres (să nu mai zic cât de amuzante-s privirile primite de la competitori).

Ei bine şi în final, niciodată nu mi-au plăcut florile în mod special. Ştiu că această confesiune va stârni o avalanşă de ’’CUM ADICĂ!?’’ - mama e prima! Dar nu le pot înţelege frumuseţea aia de care zice lumea. Am primit o singură dată o legătură de ghiocei care mi s-au părut de-a dreptul minunaţi. Poate pentru că au fost dăruiţi cu drag. În rest însă, nu m-au atras şi fascinat florile mai deloc. Am primit anul trecut de Crăciun un ghiveci şi nişte seminţe de nu-mă-uita. Încă nu le-am plantat ...

Mă consider aşa o ciudată. Vreau să spun că mă îndoiesc de existenţa altor specimene care să se uite dubios la buchetele primite sau să treacă uşor de la percuţie la un fel de lirism prozaic tare, tare întortocheat. Mai bine aşa, totuşi. Mă întreb uneori cum e să fii comun şi să te mulţumeşti cu o concepţie plantată de alţii şi o educaţie mediocră. Dar apoi mă plictisesc din nou şi redevin acel eu de care sunt atât de mândră!

Cred că mă voi duce să caut seminţele alea de nu-mă-uita şi să mă îngrijesc puţin de ele. Poate-mi mai trece din răceală.

SEARĂ DE SEARĂ, STRĂINE

Te văd!

Te văd în fiecare seară.

Îţi arunci ghiozdanul pe fotoliul ăla negru din colţ şi dai muzica la maxim. E o evadare destul de rezonabilă, nu? Cred şi eu. După o zi naşpa şi câteva intrigi bine construite, e nevoie de un minut de fugă. Fugi de tot ce te-a bântuit până acum, deşi ştii cu o conştienţă uimitoare că după ce momentul trece, te întorci la aceleaşi griji.

Să ştii că îmi place tare mult nuanţa aia de gri pe care o ai pe peretele dinspre răsărit. Merge cu mobila albastră. Dar fotoliul ăla tot n-are ce căuta în ascunzătoarea ta. Şi de ce ai uşă din aia cu geam? Trebuie să fie tare greu să fii doar tu cu tine dacă tot vezi umbre perindându-se prin faţa ei. Da’ perdelele de ce sunt negre? Aaa, pentru umbră! Dar cum admiri soarele? Şi mărul din grădină. E aşa frumos jocul candid al razelor printre crengile uscate.

Acum te-ai aşezat la birou. Şi ai deschis laptopul.

Ah, te rog nu trage perdeaua că nu te mai văd. AŞA! Mulţumesc.

Ţi-ai aprins o ţigară!? De ce? Sunt destul de sigură că ai tăi nu ştiu că fumezi. N-ar trebui să rişti atât.

Bine, bine nu mai insist, fă cum vrei!

Ce-mi place piesa asta! ‚‚ţi-am dat un ineeeeeeeeeeeel’’ De ce asculţi melodii din astea? Sunt prea triste şi uite cât de frumos strălucesc stelele pentru tine. Hai priveşte puţin spre geam. Promit că-ţi va face bine. Nu vrei? Bine atunci...

Dar de ce o tot strigi pe mama ta? Ţi-e foame, aşa-i? Nu-i bai, stai liniştit că îţi aduce ea ceva. În jur de ora 21:00, aşa face în fiecare seară. Asta înseamnă că mai am vreo 10 minute să te privesc. Ce bine! Mă bucură să fiu lângă tine, chiar fără ştirea ta. Cred că ar trebui să îţi schimbi aşternuturile. Parcă a trecut o săptămână deja. Şi să nu uiţi să goleşti scrumiera! Ai tăi s-ar supăra să ştie că fumezi, nu îţi face bine deloc.

Cine vorbeşte...

Auzi, eu dacă aş fi în locul tău, m-aş duce zi de zi la plimbare. Stai într-o zonă atât de liniştită şi e păcat că te rezumi la traseul casă-staţia de bus. Ai o privelişte grozavă şi mai eşti şi la capătul oraşului. Nu te-ar deranja nimeni şi ai putea să-ţi aduni gândurile. Ce clişeu! Tipul cu căşti în urechi ce-şi ordonează gândurile singur pe drum. Aşa-mi place când râzi. Mi-e drag rău zâmbetul tău. Are ceva aparte. Ciudat cuvânt a-par-te. De ce nu spunem ’’disparte’’ sau ’’imparte’’ (pentru că seamănă prea mult cu ’’împarte’’, aşa-i?) Cred şi eu asta. Ce bine comunicăm noi!

Am să te las acum, mi-e cam frig la nas şi mi-au îngheţat şosetele în zăpadă. Promite-mi că vei ieşi să te plimbi! Poate ne mai vedem şi acolo. Pe curând, străine!

DESPRE FOC, NUMAI DE BINE

          Am învăţat de curând că focul e mult mai mult decât pare. Nu e numai o flacără care emană fum şi distruge stratul de ozon şi cine mai ştie ce teorii au cei care vor să protejeze bruma de natură ce ne-a mai rămas.

          Sunt trei, patru vreascuri care primesc o scânteie şi prind viaţă. Şi dau viaţă. Pentru că luminează şi curăţă tot în cale. E cel mai bun antidot în vremuri grele sau când pur şi simplu oamenii ţi-s de ajuns şi te vrei doar pe tine. Poate încă cineva drag să nu te avânţi singur în abisul propriei nebunii.

          Dante ar trebui să-şi rescrie infernul şi să canalizeze tot spre ceva distructiv. Căci focul pe care îl invocă de atâtea şi atâtea ori nu are nimic rău. Se dezlănţuie un iad, întradevăr, dar e cel în care băltim până găsim scăparea atât de necesară. Şi nu mai trebuie nici muzici, nici poveşti. Pur şi simplu să stai la foc, să-ţi arzi durerile şi să faci pulbere de stele din orice a fost greşit vreodată. Să zbârnâi tot de sânge cald şi fericire simplă. Să apuci să baţi clipele, una lângă alta până în ziua în care scăparea nu se mai simte aşa binefăcătoare şi e nevoie de încă una. Puţin câte puţin se consumă şi îţi dă deplinul ei. Şi adormi fericit, că te ştii acolo unde eşti, că auzi voci care îţi lipsesc, că poţi să cânţi oameni de la distanţă, chiar şi aşa, cu strofele neterminate.

          Ai timp. Dacă există ceva pe lumea asta ce ai este timp. Ţi s-a dat de sus timp să cunoşti oameni frumoşi, să îi laşi să te ajute şi să îţi ghideze paşii unde trebuie. Şi împotriva tuturor părerile şi normelor şi altor prostii acceptate de societate, zâmbetul nu ţi se va şterge de pe chip şi nici o absenţă nu va mai durea. Oamenii nu te mai abandonează, promisiunile nu mai sunt încălcate. Te trezeşti lângă acelaşi foc lângă care ai adormit şi poţi să vezi totul cu nişte ochi umflaţi de somn dar ce privesc proaspăt şi pozitiv orice.

          Şi toată bucuria asta ce pare că ar fi a unui copil se datorează unei flăcări ce nu se stinge prea curând. Iar dacă se va stinge, mereu există o bilă de potenţial să o aprindă iar şi iar până rămâne doar jarul. Jar ce ţi-a rămas pentru că te-ai tot împărţit oamenilor. Jar a ceea ce ai fost.

            Tăte focurile îs a mele!