Niciodată nu am reuşit să ţin un jurnal calumea. Am adunat de-a lungul
timpului, o grămăjoară de caiete în care am notat câte o dorinţă de Crăciun sau
un zâmbet de la cel pe care îl credeam ’’alesul vieţii mele’’ la momentul
respectiv (mai interesant este că încă mai greşesc crezând că toţi
Feţii-Frumoşi care-mi calcă prin suflet vor ramâne acolo).
Nu am putut ţine o dietă. Bineînţeles, copilul bondoc şi complexat din
mine, şi-a dorit corpul perfect impus de păpuşile Barbie, aşa că am tot recurs
la meniuri dubioase, fie bazate doar pe fructe şi legume, fie programate pe
zile, fie cele care impuneau consumul a maxim 1000 de calorii zilnic. Nu m-am
ţinut de niciunul.
Nu mi-am continuat nici o pasiune mai mult de un an. Mă plictiseam
teribil la cursurile de dans, număram petele de pe tavan la chitară şi
murdăream oglinzile din sala de balet. Am ajuns apoi la concluzia că pur şi
simplu nu sunt făcută să mă ţin cu încăpăţânare de lucrurile care nu-s pentru
mine. Credeam că încep să descopăr diferenţa dintre a renunţa şi a ştii când
ţi-a ajuns. Da’ de unde ...
Şiii niciodată nu am câştigat cinstit la Monopoly. Ah, pe bune acum,
cine naiba a reuşit să dezlege misterul jocului ăluia. E aşa enervant. Parcă
dinadins distruge prietenii şi creează haos în rândul jucătorilor. Uf!
Niciodată ... nu am reuşit să fac duş fără să dau şi un recital. Nu
conta că e vară sau iarnă, sau miezul nopţii. Mie îmi trebuia concert in cadă.
De asemenea, nu conta că era o baladă de prin anii ’80 sau ceva lălăială cu
tentă de manea auzită în ceva băruleţ. Era muzica mea cea mai bună şi cea mai
frumoasă în clipele acelea îmbibate în şampon şi aburi reci.
Încă nu am reuşit să-mi înfrânez vreo dorinţă. Asta incluzând fiecare
moft, de la găurile din urechi până la jerseul mult prea scump fără de care am
refuzat să părăsesc magazinul. Nu vreau să renunţ la ce-mi place. Iar dacă
dorinţa persistă mai mult de două ore, sigur trebuie să fie al meu. Asta poate
fi considerată şi o calitate, partea proastă e că nu prea mă încăpăţânez la
chestiile bune.
Apropo de asta, nu am ştiut niciodată să fiu competitivă şi să lupt
pentru ce mi se cuvine. Am îmbrăţişat cu dragoste o atitudine de ’’îmi bag
picioarele’’ şi am decis că aşa voi fi mereu. Dar e atât de bine! Să vezi cum
alţii încearcă şi se zbat şi se chinuie, iar tu mergi cu mâinile în buzunar şi
abia trezită din somn la nici-nu-eşti-sigură-ce-concurs şi te descurci
extraordinar de bine. E o atitudine ce ajută mult. Mai alungă din nervi şi
stres (să nu mai zic cât de amuzante-s privirile primite de la competitori).
Ei bine şi în final, niciodată nu mi-au plăcut florile în mod special.
Ştiu că această confesiune va stârni o avalanşă de ’’CUM ADICĂ!?’’ - mama e
prima! Dar nu le pot înţelege frumuseţea aia de care zice lumea. Am primit o
singură dată o legătură de ghiocei care mi s-au părut de-a dreptul minunaţi.
Poate pentru că au fost dăruiţi cu drag. În rest însă, nu m-au atras şi
fascinat florile mai deloc. Am primit anul trecut de Crăciun un ghiveci şi
nişte seminţe de nu-mă-uita. Încă nu le-am plantat ...
Mă consider aşa o ciudată. Vreau să spun că mă îndoiesc de existenţa
altor specimene care să se uite dubios la buchetele primite sau să treacă uşor
de la percuţie la un fel de lirism prozaic tare, tare întortocheat. Mai bine
aşa, totuşi. Mă întreb uneori cum e să fii comun şi să te mulţumeşti cu o
concepţie plantată de alţii şi o educaţie mediocră. Dar apoi mă plictisesc din
nou şi redevin acel eu de care sunt
atât de mândră!
Cred că mă voi duce să caut seminţele alea de nu-mă-uita şi să mă
îngrijesc puţin de ele. Poate-mi mai trece din răceală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu