sâmbătă, 20 septembrie 2014

SO ELIXIR



Trebuie făcute ceva farmece pentru a păstra un chip iubit în amintire. Luat parte cu parte, milimetru cu milimetru, din fiecare trăsătură se poate crea o dulce agonie.
Din zâmbetul tău aş face un secol de orgie. Iar gropiţele ce apar timide când ţi se ridică colţurile gurii le-aş dărui ploii, mi-erau prea dragi ca să las pe altcineva să ţi le admire. Barba pe care te chinuiai atât să o creşti, ar trebui pusă la rădăcinile unei flori de nu-mă-uita pentru a continua cumva să existe. Nu m-am schimbat, încă nu-mi plac florile, dar punctele acelea albastre de lumină sunt imposibil de ignorat! Nasul cârn, de copil răzgâiat ar trebui îngropat. Poate, poate aşa nu-l mai ţii pe sus când nu e cazul. Şi acel păr cenuşiu, nici prea lung şi nici prea scurt, aşa, numa’ bun, ar trebui dăruit vântului, ca să-ţi poarte aroma de copil şi fum de ţigară peste tot.
Dar ochii! Ochii nu îi voi trimite în mod clişeic pe cer, ca puncte de lumină sau călăuze înţelepte. Îi voi păstra adânc în mine. Undeva într-un fel de cutie grijuliu sculptată. Astfel, dacă mi se va face dor de tine, voi privi pe undeva prin sufletul meu şi după ce găsesc cufărul ce mi te ascunde am să mă las pradă amintirilor. Câteodată e chiar bine să te îneci în ele.
De pildă ieri am întâlnit în bus, dincolo de aglomeraţia cotidiană de care te loveşti peste tot, un nene trecut de prima, a doua, poate chiar şi a treia tinereţe, sau câte or mai fi, care vorbea singur. Părea puţin plecat, însă din pricina prea multor semafoare roşii, mi-am permis să ascult ce zice. Ei bine, îi vorbea ei. Probabil o ea care i-a fost prea devreme răpită. Îi explica de ce sunt atâtea pietre funerare, de ce e murdar Someşul şi cum se întrec în năzbâtii ţiganii de pe strada lui. La un moment dat, a început să râdă. Dar era un râs sincer, frumos chiar. Era plin de viaţă şi de dorinţă. Râsul unui om despre care ştii cu certitudine că şi-a trăit iubirea din plin şi acum nu face altceva decât să prelungească amintirea ei. Cumva, tot la amintiri ajungem.
Bineînţeles că oamenii l-au privit speriaţi, iar câţiva tinerei din spate au început să glumească pe seama lui. Da’ nu-i bai că nenea a rostit cu o fericire inexplicabilă o frază copleşitoare ’’Lasă-i iubita mea, vor vedea ei când ajung ca noi’’. Deci nu era doar el. Erau ei, încă erau ei. Şi chiar dacă mâinile lui erau obosite şi uscate de goana timpului, strângeau cu putere o mână absentă, dar cu totul reală în lumea sa.
El a reuşit să împrăştie probabil, toată minunea din femeia vieţii lui şi acum se bucură ea cum mai poate. Vorbindu-i în bus, şi probabil aşternând masa cu un tacâm în plus. Va muri singur, dar se va întâni undeva sus cu cel mai iubit dintre pământeni şi atunci nici o batjocură nu va mai conta, iar despre Someş şi cimitir nu va mai povesti nimeni.
Aşa vreau să te păstrez!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu