Trebuie făcute ceva farmece pentru a păstra un chip iubit în amintire.
Luat parte cu parte, milimetru cu milimetru, din fiecare trăsătură se poate
crea o dulce agonie.
Din zâmbetul tău aş face un secol de orgie. Iar gropiţele ce apar
timide când ţi se ridică colţurile gurii le-aş dărui ploii, mi-erau prea dragi
ca să las pe altcineva să ţi le admire. Barba pe care te chinuiai atât să o
creşti, ar trebui pusă la rădăcinile unei flori de nu-mă-uita pentru a continua
cumva să existe. Nu m-am schimbat, încă nu-mi plac florile, dar punctele acelea
albastre de lumină sunt imposibil de ignorat! Nasul cârn, de copil răzgâiat ar
trebui îngropat. Poate, poate aşa nu-l mai ţii pe sus când nu e cazul. Şi acel
păr cenuşiu, nici prea lung şi nici prea scurt, aşa, numa’ bun, ar trebui
dăruit vântului, ca să-ţi poarte aroma de copil şi fum de ţigară peste tot.
Dar ochii! Ochii nu îi voi trimite în mod clişeic pe cer, ca puncte de
lumină sau călăuze înţelepte. Îi voi păstra adânc în mine. Undeva într-un fel
de cutie grijuliu sculptată. Astfel, dacă mi se va face dor de tine, voi privi
pe undeva prin sufletul meu şi după ce găsesc cufărul ce mi te ascunde am să mă
las pradă amintirilor. Câteodată e chiar bine să te îneci în ele.
De pildă ieri am întâlnit în bus, dincolo de aglomeraţia cotidiană de
care te loveşti peste tot, un nene trecut de prima, a doua, poate chiar şi a
treia tinereţe, sau câte or mai fi, care vorbea singur. Părea puţin plecat,
însă din pricina prea multor semafoare roşii, mi-am permis să ascult ce zice.
Ei bine, îi vorbea ei. Probabil o ea care i-a fost prea devreme răpită. Îi
explica de ce sunt atâtea pietre funerare, de ce e murdar Someşul şi cum se
întrec în năzbâtii ţiganii de pe strada lui. La un moment dat, a început să
râdă. Dar era un râs sincer, frumos chiar. Era plin de viaţă şi de dorinţă.
Râsul unui om despre care ştii cu certitudine că şi-a trăit iubirea din plin şi
acum nu face altceva decât să prelungească amintirea ei. Cumva, tot la amintiri
ajungem.
Bineînţeles că oamenii l-au privit speriaţi, iar câţiva tinerei din
spate au început să glumească pe seama lui. Da’ nu-i bai că nenea a rostit cu o
fericire inexplicabilă o frază copleşitoare ’’Lasă-i iubita mea, vor vedea ei
când ajung ca noi’’. Deci nu era doar el. Erau ei, încă erau ei. Şi chiar dacă
mâinile lui erau obosite şi uscate de goana timpului, strângeau cu putere o
mână absentă, dar cu totul reală în lumea sa.
El a reuşit să împrăştie probabil, toată minunea din femeia vieţii lui
şi acum se bucură ea cum mai poate. Vorbindu-i în bus, şi probabil aşternând
masa cu un tacâm în plus. Va muri singur, dar se va întâni undeva sus cu cel
mai iubit dintre pământeni şi atunci nici o batjocură nu va mai conta, iar
despre Someş şi cimitir nu va mai povesti nimeni.
Aşa vreau să te păstrez!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu