sâmbătă, 13 septembrie 2014

DESPRE FOC, NUMAI DE BINE



          Am învăţat de curând că focul e mult mai mult decât pare. Nu e numai o flacără care emană fum şi distruge stratul de ozon şi cine mai ştie ce teorii au cei care vor să protejeze bruma de natură ce ne-a mai rămas.
          Sunt trei, patru vreascuri care primesc o scânteie şi prind viaţă. Şi dau viaţă. Pentru că luminează şi curăţă tot în cale. E cel mai bun antidot în vremuri grele sau când pur şi simplu oamenii ţi-s de ajuns şi te vrei doar pe tine. Poate încă cineva drag să nu te avânţi singur în abisul propriei nebunii.
          Dante ar trebui să-şi rescrie infernul şi să canalizeze tot spre ceva distructiv. Căci focul pe care îl invocă de atâtea şi atâtea ori nu are nimic rău. Se dezlănţuie un iad, întradevăr, dar e cel în care băltim până găsim scăparea atât de necesară. Şi nu mai trebuie nici muzici, nici poveşti. Pur şi simplu să stai la foc, să-ţi arzi durerile şi să faci pulbere de stele din orice a fost greşit vreodată. Să zbârnâi tot de sânge cald şi fericire simplă. Să apuci să baţi clipele, una lângă alta până în ziua în care scăparea nu se mai simte aşa binefăcătoare şi e nevoie de încă una. Puţin câte puţin se consumă şi îţi dă deplinul ei. Şi adormi fericit, că te ştii acolo unde eşti, că auzi voci care îţi lipsesc, că poţi să cânţi oameni de la distanţă, chiar şi aşa, cu strofele neterminate.
          Ai timp. Dacă există ceva pe lumea asta ce ai este timp. Ţi s-a dat de sus timp să cunoşti oameni frumoşi, să îi laşi să te ajute şi să îţi ghideze paşii unde trebuie. Şi împotriva tuturor părerile şi normelor şi altor prostii acceptate de societate, zâmbetul nu ţi se va şterge de pe chip şi nici o absenţă nu va mai durea. Oamenii nu te mai abandonează, promisiunile nu mai sunt încălcate. Te trezeşti lângă acelaşi foc lângă care ai adormit şi poţi să vezi totul cu nişte ochi umflaţi de somn dar ce privesc proaspăt şi pozitiv orice.
          Şi toată bucuria asta ce pare că ar fi a unui copil se datorează unei flăcări ce nu se stinge prea curând. Iar dacă se va stinge, mereu există o bilă de potenţial să o aprindă iar şi iar până rămâne doar jarul. Jar ce ţi-a rămas pentru că te-ai tot împărţit oamenilor. Jar a ceea ce ai fost.
            Tăte focurile îs a mele!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu