CRONICĂ DE REACTOR

     Weekendul acesta a fost condamnat. Nu, nu condamnat cum sunt de obicei criminalii. Poate doar o condamnare pentru criminalii de vise. Cei ce ucid libertatea și impun norme de carismă prin cărți motivaționalo-stupide.

     În weekendul acesta am fost reactori cu toții. Ne-am adunat de pretutindeni, într-o săliță mică de tot și am trăit la unison cu personajele pe care ni le-am însușit mai mult poate decât ar fi trebuit. Am luptat pentru libertatea proprie. Am luptat cu fricile și defectele de care ne lovim zi de zi. Am luptat cu viciile. Am luptat cu clișeele cinematografice și ne-am întors la propriile frici. Am încheiat însă magistral. În ropote de aplauze mult prea bine meritate. 

     Încă de la început, mini-stagiunea era promițătoare. Cu un one man show în care domnul și-a dat sufletul pe scenă iar și iar cu aceeași pasiune. Genul acela de spectacol în care actorul dă cu el de toți pereții în speranța că măcar un om din public va empatiza complet cu personajul său. Trebuie menționat aici că opinia despre primul spectacol este ușor subiectivă din motive ce nu se vor și nici nu ar trebui dezvăluite pentru simplul fapt că unele lucruri sunt menite să rămână ascunse. Oricum, acest aspect nu influențează cu nimic bucuria cu care am lăcrimat la final.

     Sâmbăta mea leneșă avea să fie curând întreruptă de frigul apăsător de afară și de cele două spectacole între care și-a făcut loc și o oră la un pahar de vorbă. 9 din 10 oameni spun că primul spectacol a fost bun. Al 10-lea spune că a fost absolut minunat. De la fețele chinuite și mersul împleticit de la început, până la sincerele și emoționa(n)tele mărturisiri din final. Dacă ei zâmbesc, zâmbim și noi. Dacă ei privesc înduioșați la fel privim și noi. Doar așa poți cel mai bine să fii carismatic!

     După două ore de pauză, o sală neagră aștepta să fie umplută de curioși. Țipete, bătăi în ușă, iar mai apoi trei domni reprezentând aceeași ființă ni se înfățișează ascunși după lumina palidă a câtorva lanterne și a unui reflector obosit. Încep să ne vorbească de patima lor, încearcă să ne atragă în lumea lor pentru a ni se confesa și a se resemna apoi.

     Finalul, așa cum spuneam, a fost bestial. Foarte fain, mai pe limba noastră. Poate datorită actorilor, poate datorită subiectului de o actualitate aproape terifiantă. Poate datorită empatiei care plutea mândră în sală. Sau poate mi s-a părut atât de fain pentru că pur și simplu nu pot să dezvolt o părere coerentă și relevantă. Felicitări 4D-ilor.

     În fine, ideea ar fi că mini-stagiunile sunt ceva nou pentru tânăra mea prezență la teatru, dar care ar fi binevenite oricând și de oricâte ori. Să fii reactor este din cale-afară de minunat. Să vezi oameni noi cărora le zâmbești pentru că așa îți vine, și știi sigur că vei primi un zâmbet cald înapoi, e și mai și. Iar să reîntâlnești oameni cu care odată ai fost decis și încăpățânat să rupi legătura este ... ESTE! Căci oamenii faini trag la oameni faini, orice ar fi. 

     Mulțumesc frumos, oameni faini!

FROZEN

Ştiu că m-am mai legat eu de piese şi alte cele în vogă. Acest bloc de text nu este, însă, nici o recenzie a desenului animat atât de iubit, nici a piesei faimoase cântată de tanti aia cu voce puternică. E o istorioară de pe o podea rece.

          Mi-am auzit demonii ţipând, cu urechea lipită de podeaua îngheţată. M-am închis crezând că pot uita tot ce ştiu. Însă mi-am auzit gândurile mai tare ca niciodată. Erau mai ascuţite ca nişte ţurţuri de cristal. Am avut încredere oarbă că eram pe drumul cel bun. M-am pus deoparte. Eram însă totuşi pornită să aflu cine eram cu adevărat, să trăiesc în adevărul meu. Se făcuse frig. Şi mă simţeam rece. Tot mai rece.

          Teoretic nu-mi pasă şi nici nu îmi lipseşte. M-am încăpăţânat să cred că nu contează şi nu mă va bântui. Trăiam în minciuna care era dispariţia lui.

Se asigură totuşi oamenii că îmi mai amintesc când şi când că mereu, orice ar fi, îmi va lipsi un om. Iar fără să vreau, am decis că toţi bărbaţii, băieţii, copiii cu care am avut de-a face sunt boi, porci, măgari şi alte subspecii ale regnului masculin. Şi am pornit de la premisa asta. Şi pentru că uneori îmi ies coarnele de taur, am vrut cu orice preţ să dovedesc că am dreptate. Am minţit, înşelat, întins nervi la maxim numai ca să alung oameni din jurul meu şi apoi să-i fac vinovaţi de plecare. Că doar toţi pleacă!

          Oamenii sunt făcuţi să plece şi deşi încerci apoi să-i aduci înapoi şi speri inocent că sunt exact în locul în care i-ai lăsat; că au stat acolo ca fraierii să îndure oricâte ploi şi furtuni le-ai trimis, ei pleacă. Şi se duc departe fără să le mai poţi găsi urma. Hansel şi Gretel nu reprezintă deloc un model pentru oamenii ăştia. Nu lasă în urmă nici seminţe, nici lacrimi, nici firmituri. Poate de suflet.

          Oricum, am reuşit. Am alungat oamenii şi am avut dreptate. Nu, nu sunt feministă şi afirm că toţi sunt la fel. Dar vrând, nevrând se satură câte unul şi pleacă. Şi te lasă rece. Nici că le-ar păsa cât de aprigă e gripa cu care te alegi după.

          Afirmam mai prin vară că nu ştiu să urăsc. Totuşi, îmi mai ies piticii şi mă apucă câte un ragequit în care pot să am curaj să-mi strig durerile. Ca şi cum nu aş mai avea absolut nimic de pierdut. Şi e bine. De aici, numai de bine. Mulţumesc, tata.

TOT

          Mă tot întreabă lumea ’’despre ce scrii, Iana?’’. Şi uneori e chiar foarte greu să răspund. Eu scriu despre orice. Tot ce trece prin faţa ochilor mei şi pare destul de important sau aromat merită o pagină. De la nopţile cu lună plină, la constelaţii de amintiri şi ploi (care nu au nevoie de vreun adjectiv pentru că ştiu şi aşa cât îmi sunt de dragi!)

          Iar pentru că menţionam mai sus arome, seara aceasta fără lună am decis să o dedic noului ceai apărut în dulapul parfumat de deasupra aragazului. Mulţumesc cui i l-a dăruit mamei ca să pot fura şi eu o cană mică mică de tot. Schimbul a fost oricum cinstit : o clătită pe un ceai.

          Aşadar... aroma aceasta n-am mai cunoscut-o. E misterioasă şi senzuală. Ceva Crăciun amestecat cu vifor şi mere coapte. Primul gând : scorţişoară! La o privire neatentă şi neavizată, acesta e un ceai de scorţişoară. Nimic mai greşit. E ghimbirul ce se simte acolo. Uşor înţepător, uşor dulceag, lăsând în urmă spasme musculare. Apoi intervine aroma de mere coapte... sau caramelizate!? Şi în cele din urmă, timidă şi fragilă, scorţişoara ce ne-a păcălit ceva mai devreme. Probabil mai sunt şi alte mirodenii ce se perindă prin aburii acestui ceai, cuişoare, poate un pic de vanilie sau goji, însă pregnante sunt cele mai sus meţionate.

          E în mod clar un ceai de iarnă. E gustul copilăriei şi al adolescenţei. Cel care îţi spune cât te-ai schimbat. Cât te-a crescut o primăvară şi vreo două luni chinute de vară. E acel ceai pe care îl bei când ştii că vara s-a prăbuşit în toamnă şi geamul e prea aburit ca să-ţi mai poţi da seama dacă plouă sau nu. Cerul oricum s-a răzbunat destul săptămâna aceasta şi hainele devin prea puţine. Mai bine să asezonăm totul cu un parfum de neuitat.

          O fi sunând a recenzie, review sau analiză. Dar nu-i deloc aşa ceva. E doar un alt motiv să scriu. Fie, despre ceai. 

COROLE ŞI ALTE CELE

          Blaga e un frumos! E din cale-afară de minunat omul ăsta. Universul său liric nu cred că se poate compara cu nici un altul. Hai că între Eminescu si Bacovia mai găseşti o tristeţe de legătură, ceva. Dar Blaga e unic. Poate sunt eu prea îndrăgostită de el sau chiar am dreptate. În orice caz, merită să-i fie dedicată o scriere.        

         

Aproape ruşinat de talentul său, el creează doar ca să nu moară. În aşteptarea amurgului, pe drum spre descoperiri de taine şi necunoscute, el scrie cu şi pentru suflet. Nu-i ca şi cum poezia blagiană e nu ştiu ce profunzime. Şi poate chiar asta e atât de minunat. Cum simplu, fără simboluri şi trimiteri prea ascunse reuşeşte să te impresioneze.

          El nu ucide. Nu batjocoreşte tainele şi nici vorbă să pângărească vreo credinţă. El povesteşte doar cu munţii, cu ochii, buzele şi mormintele. Uneori se adresează şi unui mare Anonim despre care ne zic nişte nene critici că ar fi centrul creaţiei.

          Ce e mai altfel la Blaga e că nu trebuie şi nu poate fi înţeles de oricine. Trebuie să ştii cum să empatizezi cu sentimentele din poem. Trebuie să poţi să cerţi la rândul tău munţii că nu vor să-ţi dea un trup. Trebuie să protejezi minunile din ochi. Trebuie să stăpâneşti lumina. Să n-o laşi să te ardă mai mult decât poate mistui focul creator.

          Cred totuşi că am fost predestinată lui. Am crescut pe strada omonimă ce-i poartă mândră, sper, numele. Prima noastră întâlnire, pe când încă eram un copil, a fost tumultoasă şi fără să-mi dau seama a lăsat în mine întrebări şi dorinţe aprige de regăsire. Acum, puţin mai femeie şi puţin mai coaptă, îl percep la fel de înfometată de cuvintele sale, însă mult mai atentă

la fiecare virgulă. Foarte importante şi dânsele. De asemenea, am impresia că îl depăşeşte cu mult pe Eminescu şi al său ‘’Nu credeam să învăţ, a muri vreodată’’ care, vezi Doamne, e cel mai frumos vers din lirica românească. N-aş prea fi de acord, iertată să fiu, dar  ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid’’ parcă îi ia faţa.

          Frumuseţea stă în lucruri simple. În enumeraţii ample, hărţi ascunse către locuri în care poate găseşti fericire, în munţi şi amurg.

          Iar dacă toate astea nu ajung, mă voi scuza pentru pasiunea mea ce dă uşor spre obsesie, prin sipla afirmaţia aparţindându-i tot lui, care spune că Raiul îşi ia lumina din flăcările Iadului.

Frumos, Luciane, foarte frumos!

MOARTEA ŞI TOŢI PRIETENII EI

Moartea nu întreabă. Nu vrea să ştie ce ai făcut aseară sau câtă fericire e acum în existenţa ta. N-o interesează nici rugăminţile arzătoare de păsuire încă un an, doi-trei.

Moartea nu te invită la o cafea şi ascultă atentă despre câte mai ai de făcut. E deosebit de irelevant pentru ea dacă ai acasă oameni care au nevoie de tine ca de aer. Nu-i pasă nici măcar dacă te fură înainte ca măcar să apuci să trăieşti.

          Moartea nu apare blândă să-ţi dezmierde fruntea istovită înainte să-ţi ia cu o sărutare tot. Nu ştie să fie tandră şi nici dragoste nu face cu tine. N-are milă de cei pe care îi laşi în urmă după ce o iei de mână. 

          Moartea nu vrea să te cunoască. Nu vrea să-ţi ştie traseul ridurilor sau constelaţia de pe sânul drept. Nu priveşte nici degetele lungi si frumoase cu unghii perfect egale, nici gleznele subţiri şi albe.

          Moartea fură. Moartea minte. Dar e o minciună frumoasă pe care chiar ţi-e la îndemână să o crezi uneori.

          Oamenii mor. Oamenii se nasc, cresc, evoluează şi apoi, subit, mor. Şi chiar nu se poate şti dacă în patul lor, înconjuraţi de familie sau uitaţi de lume în ceva colţ întunecos. Ăsta e un adevăr : oamenii mor. Mult mai important este însă ce lasă în urmă. Cum reuşesc, din puţinul care sunt să se ofere vieţii şi să îşi facă simţită absenţa. Nu neapărat ca să fie jeliţi ani la rând.

          Oamenii care mor nu trebuie uitaţi niciodată. Trebuie însă, să reuşim să analizăm efemera lor existenţă şi să ne dăm seama cum anume să ne vindecăm. Modul fiecăruia de a se lupta cu durerea e atât de personal că mi-e aproape ruşine să vorbesc despre asta. Totuşi la un moment dat fiecare pierdem câte un om. Fie că vrem fie că nu. Fie mama! Şi ce? Nu avem voie să ne permitem să ne afecteze atât de mult încât să ne scoată din funcţiune. Dimpotrivă, trebuie să ne educăm mintea să nu o ia razna şi să continuăm să existăm de dragul a ce a fost. Pentru că undeva, habar n-am unde şi sincer, nici nu cred că contează, cel dispărut veghează asupra noastră a tuturor. Şi trebuie să-i facem mândră amintirea.

          Moartea nu ştie câte oferă în momentul în care ia pe cineva cu ea. Câtă putere şi câte lacrimi stăpânite învaţă celălalt să găsească.

          Moartea e de-a dreptul proastă. E chiar de o prostie hidoasă. Habar n-are ea cât de curajoşi ne-am lua în gură dacă ar avea tupeul să se arate în lumină. Dar moartea n-are curaj. E o fricoasă şi se dă grozavă doar sub razele lunii.

NEBUN DE ALB

-          Ai fost fata în tricoul alb. Am fost zmeul tău.

-          Ai fost zmeul meu. Am fost fata în tricoul alb. A ta fată.

Alb e cerul în dimineaţa în care ai încetat să mai exişti. Alb a fost amurgul când ai uitat să mai exişti. Albe sunt lacrimile care îţi vor simţi veşnic dorul. Alb e când nu mai doare. Alb e când nu-ţi mai pasă. Alb e murmurul atât de enervant căruia îi simţi atât de mult lipsa. Alb e golul pe care îl laşi în urma ta. Albe sunt buzele peste care au trecut atâtea şi atâtea lacrimi şi sărutări.

          Alb e putere. Ambiţie. Iubire. Alb e blând. Cald şi drag. Alb e neantul nemărginirii tale în care iubesc să mă arunc doar când vreau eu. Albă e taina pe care mi-e frică să o cunosc. Alb e curajul cu care voi îmbrăţişa viaţa fie şi doar pentru o secundă. Alb e risc. Alb e reuşită.

          Albă e stăruinţa de a rămâne singurul şi unicul exemplar al tău. Albe sunt paginile pătate de cerneala prea multor dureri. Albe sunt certitudinile pe care le cauţi din nou şi din nou, ori de câte ori cineva încearcă să-ţi dărâme castelul din cuburi. Albe sunt gândurile ce te năpădesc. Imagini şi emoţii de nestăvilit.

          Albă e nesiguranţa. E îndoială şi chin. Albe sunt cuvintele cu care îţi strigi dorinţele, lacrimile pe care le încredinţezi neajunsului. Zâmbetul drag pe care îl adresezi cuiva deşi înăuntru se sparg şi se ciocnesc miliarde de simţăminte. De femeie, de copil, de îndrăgostită şi jucătoare de iubiri. Albe sunt sclipirile din ochii tăi când poţi să-ţi simţi visul luând proporţii şi crescând alături de tine ca un copilaş pe care trebuie să-l îngrijeşti cu mare atenţie.

          Alb e ceai. Ploaie. Vis. Cafea. Ţigară. Nebunie. Dorinţă. Om. Copil. Moarte. Purgatoriu. Efemeritate. Alb e tot ce nu ştii tu să-mi spui. E spaţiul pe care îl pot delimita cu degetele. Cel ce arată cât te-ai schimbat de când ţi-am strivit buzele, de ţi-a sângerat sufletul, într-o sărutare.