MOARTEA ŞI TOŢI PRIETENII EI

Moartea nu întreabă. Nu vrea să ştie ce ai făcut aseară sau câtă fericire e acum în existenţa ta. N-o interesează nici rugăminţile arzătoare de păsuire încă un an, doi-trei.

Moartea nu te invită la o cafea şi ascultă atentă despre câte mai ai de făcut. E deosebit de irelevant pentru ea dacă ai acasă oameni care au nevoie de tine ca de aer. Nu-i pasă nici măcar dacă te fură înainte ca măcar să apuci să trăieşti.

          Moartea nu apare blândă să-ţi dezmierde fruntea istovită înainte să-ţi ia cu o sărutare tot. Nu ştie să fie tandră şi nici dragoste nu face cu tine. N-are milă de cei pe care îi laşi în urmă după ce o iei de mână. 

          Moartea nu vrea să te cunoască. Nu vrea să-ţi ştie traseul ridurilor sau constelaţia de pe sânul drept. Nu priveşte nici degetele lungi si frumoase cu unghii perfect egale, nici gleznele subţiri şi albe.

          Moartea fură. Moartea minte. Dar e o minciună frumoasă pe care chiar ţi-e la îndemână să o crezi uneori.

          Oamenii mor. Oamenii se nasc, cresc, evoluează şi apoi, subit, mor. Şi chiar nu se poate şti dacă în patul lor, înconjuraţi de familie sau uitaţi de lume în ceva colţ întunecos. Ăsta e un adevăr : oamenii mor. Mult mai important este însă ce lasă în urmă. Cum reuşesc, din puţinul care sunt să se ofere vieţii şi să îşi facă simţită absenţa. Nu neapărat ca să fie jeliţi ani la rând.

          Oamenii care mor nu trebuie uitaţi niciodată. Trebuie însă, să reuşim să analizăm efemera lor existenţă şi să ne dăm seama cum anume să ne vindecăm. Modul fiecăruia de a se lupta cu durerea e atât de personal că mi-e aproape ruşine să vorbesc despre asta. Totuşi la un moment dat fiecare pierdem câte un om. Fie că vrem fie că nu. Fie mama! Şi ce? Nu avem voie să ne permitem să ne afecteze atât de mult încât să ne scoată din funcţiune. Dimpotrivă, trebuie să ne educăm mintea să nu o ia razna şi să continuăm să existăm de dragul a ce a fost. Pentru că undeva, habar n-am unde şi sincer, nici nu cred că contează, cel dispărut veghează asupra noastră a tuturor. Şi trebuie să-i facem mândră amintirea.

          Moartea nu ştie câte oferă în momentul în care ia pe cineva cu ea. Câtă putere şi câte lacrimi stăpânite învaţă celălalt să găsească.

          Moartea e de-a dreptul proastă. E chiar de o prostie hidoasă. Habar n-are ea cât de curajoşi ne-am lua în gură dacă ar avea tupeul să se arate în lumină. Dar moartea n-are curaj. E o fricoasă şi se dă grozavă doar sub razele lunii.