CÂND PLOUĂ

          Iubesc ploaia. Iubesc ploaia din toată ființa mea. Câteodată iubesc ploaia atât de tare încât doare.

          Aș lăsa-o să se joace cuminte pe trupul meu istovit de vânturi. Aș lăsa-o și să-mi intre în venele dilatate. Aș lăsa furtunile cele mai aprige să-și facă de cap cu mine. E ceva minunat în dansul ei. În felul în care picurii se lovesc de pervaz, parcă bucuroși de ce pot oferi prin sacrificiul lor. Iar aroma! Aroma de ploaie e incomparabil mai misterioasă decât cele mai scumpe parfumuri. E cumva sărată și aducătoare de bucurii nemărginite.

          Când plouă miroase a praf și mare și alge, miroase a seri din 2000 când fugeam pe faleză cu ceva balon în formă de stea, urmărind alte stele. Miroase a fericire și dragoste. Miroase a bun și cald. Când plouă afară toate fricile și nevoile ies să se curețe. Când plouă sufletul se spală de păcate. Fulgerele au partea lor de luminare, de schimbare a traiectoriei, de ghidare spre căi drepte. Iar tunetele, se iau la întrecere cu hiturile care urlă din cafenele. Când plouă lumea e puțin mai fericită deși nu știe. Umbrelele n-au nici un rost pentru că orice răceală merită acel unic și singular moment în care simți cum îți curge pe spatele obosit un râu de izbăvire.

          Când plouă afară se bea ceai, se stă pe geam și se ronțăie biscuiți fără gust. Când plouă afară se plânge. Mult și tare. Când plouă se scrie sincer și în repetate rânduri despre tot ce doare.

          Când plouă afară lumea devine puțin mai bună. Când plouă afară copacii se bucură, de aia dansează așa cu vântul. Pământul este la rândul lui fericit că are noi musafiri iar asfaltul, bătut de atâtea și atâtea camioane, surâde când simte alinarea umedă.

          Când plouă afară geamurile prăfuite se spală, parbrizele mâzgălite de hoinarii din intersecții devin mai limpezi iar inimile bătând haotic se liniștesc întâlnind vechi și aproape uitați prieteni.

          Când plouă afară e frumos de tot!

Când plouă, noi, doi câte doi, tunăm și fulgerăm și dăm pe-afară de sentimente. Ne deplasăm ușor, orizontal, și ne stoarcem de rele în ultimul hal, precum furtuna de afară ce-și atinge apogeul. Și apoi, picurăm rămășițele. Pe rând. Când tu, când eu…