DESPRE DUŞURI ŞI ALTE MOMENTE DE EXTAZ

    Fiecare clipă trebuie luată ca atare. Fără prea mari aşteptări ori vreo încercare de a repara ceea ce îţi pare stricat. Nu e nimic stricat, doar că perfecţionismul tău loveşte iar unde nu trebuie.                                                                                                            
     Poate momentul ăla de care ai avut nevoie toată ziua vine cu câteva minute înainte de culcare. Când dai drumul la apa caldă şi aştepţi aburii umezi să invadeze aerul. Apoi renunţi la materialele care îţi acoperă imperfecţiunile şi stând acolo, în fata nimicului ai cea mai multă încredere în individul pe care îl priveşti în oglindă.                                                                                  
   
   Apoi faci pasul decisiv iar când tălpile tale obosite ating apa călduţă totul pare mult prea departe pentru a merita vreo grijă. Nimic nu mai contează în afara momentului prezent de care te poţi bucura la o intensitate pe care nici nu credeai că o poţi simţi vreodată. Să te abandonezi apei şi să o laşi să-ţi pângărească trupul încrezându-te iresponsabil într-un murmur convingător pe care îl mai auzi când şi când.                                                                                                    
    
    Felul în care apa se joacă cu tine, lenea cu care picurii alunecă pe trupul tău obosit şi parfumul care te învăluie odată ce deschizi o sticlă aleasă în grabă de pe un raft ruginit pe care îţi tot propui să îl ştergi de praf de-o lună încoace contribuie la atmosfera asta orgasmică. Unele duşuri sunt făcute ca să conteze. Unele spală de pe tine urmele unei devorări, altele alungă mirosul de tutun şi alcool care deja face parte din tine iar celelalte făuresc atingerile de care ai nevoie şi pe care nu ai apucat să le primeşti de la cel ce-ţi era hărăzit să te alinte. Şi din când în când, mai faci câte un duş care te bucură mai mult decât orice. Ca şi cum nişte mâini pe care le-ai uitat demult ating exact unde trebuie, îţi ţin promisiunile şi vindecă rănile pe care simt că au puterea să le închidă.              
     
    Iar după ce dai jos toată mizeria asta de lume şi îţi laşi pielea parfumată fin de o aromă artificială pe care alegi să o crezi potrivită, îţi răneşti puţin câte puţin fiecare centimetru de piele cu prosopul ăla care niciodată nu e unde trebuie. Mai departe e chiar simplu, tragi nişte boxeri şi te abandonezi unui tricou mult prea mare ce te apără de orice.                                                                       
   
 Şi te bagi sub două pături, îţi iei aproape telefonul care oricum nu sună niciodată şi dai ’play’ aceleiaşi melodii pe care adormi seară de seară. Poate, doar poate, noaptea asta nu-ţi va bântui visele acelaşi Făt-Frumos. Poate ziua asta a avut un aer mai special şi repercursiunile ei se vor simţi şi în vis. Poate nu.