Câteodată, de obicei când te aştepţi mai puţin,
apare un moment de sinceritate si dorinţă pură. Dorinţă de mult şi bine, de
libertate şi împlinire. Este exact ca răsăritul. Din negura de îndoilei şi
suspine, apare o rază caldă ce luminează văzduhul şi explozia imediat
următoare, de culori şi forme nebănuite face totul să învie.
Frica
ce odată conducea tot regatul de vis peste care domneai nu mai poate să te
ajungă şi în jurul tău e doar soare. Purificare şi iubire. Te regăseşti într-o
rochie albă, fără pată de care nu se poate lipi nici un rău iar florile de soc
îşi împrăştie voioase aroma peste tot în jurul tău. Şi vânticelul care ţi se
joacă în buclele maronii alungă lacrimile care îşi curg fericirea pe obrajii
tăi.
Nu
trebuia să-i laşi să ştie şi să vadă, trebuia să rămâi copilul inocent pe care
toţi îl cunoşteau. Însă acum ai reuşit să te ridici din conul de umbră, să
spargi graniţele teritoriilor şi să fii tu. Aşa cum ai vrut mereu. Toate
relaţiile se vor suda, vor deveni oneste de tot şi nu mai trebuie să te joci
de-a v-aţi ascunselea cu nimeni. Tragi aer adânc în piept şi păşeşti pe
pământul moale care forfoteşte de bucurie pentru reuşita ta.
Credinţa
că totul se întâmplă exact aşa cum trebuie a luat locul temerilor şi indiferent
cât de tare ar durea unele întâmplări, eventual se aranjează lucrurile, iar
liniştea va cuprinde tot. Da’ nu e o linişte mormântală, dimportivă. E liniştea
aia pe care ai căutat-o în toate locurile greşite care urlau că-s reci. E prima
dată într-o eternitate când eşti cu adevărat femeie. Una conştientă de tot ce a
păţit în ultimele 48 de ore. Una puternică, hotărâtă să lupte pentru ce-i al
ei. De-a lungul atâtor ani ai fugit pe nişte holuri goale şi acum ai deschis
porţile spre viaţa pe care ai lăsat-o să te iubească şi să te copleşească cu
toată minunea ei. Ai îmbrăţişat cu un curaj nebun încrederea şi te-ai pierdut
în saltul ăla de valoare pe care trebuia să-l duci la capăt. Liniştită şi calmă
şi sigură pe tine şi pe faptul că totul va ieşi bine. A început acolo unde se
termină mânerul carului mare pe umărul tău drept, în cosmosul trasat pe gât şi
ai plutit ca un astronaut într-un gol interstelar. Te-ai plimbat timp de o oră
doar tu, şi nici o altă vietate pe linia lungă şi anevoiasă a vieţii. TU, din
şapte miliarde şi a fost atâta certitudine într-o durere mascată de ochii uşor
machiaţi. Deşi ştiai că tot ce trăieşti e corect şi bun, legile ţi-au fost
încălcate de ceva atât de puternic şi de minunat că nu-l poţi controla sau
boteza. Vei fi în sfârşit specială până la capăt şi pentru prima dată ai măcar
o şansă. Şansă la orice. La tot. Tot e foarte mult şi de obicei are nevoie de
explicaţii însă acum e atât de real că ar fi inutil.
Nu
mai trebuie să te ascunzi şi nici să fii nesincer. E doar bine, şi cald, şi
bun, şi drag. Şi e numai şi numai al tău ca să te bucuri de el. Ai spart
oglinda-ntreagă în care te vedeai în singurul şi perfectul exemplar. Acum, în
cea spartă şi crăpată, te vezi de mult mai multe ori, poate nu la fel de clar,
dar sigur ai trecul demult pragul perfecţiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu