Asta e pentru noi.
Noi
cei care scriem, dansăm, ne rătăcim pe dealuri ca să surprindem un peisaj de
vis, cântăm, dansăm singuri în casă şi iubim.
Asta
e pentru că am înţeles că o facem fără a avea o garanţie că cineva ne va auzi
sau va vedea ce minuni putem făuri, dar continuăm oricum. Pentru că adevărata
minune nu-i faima, ci actul creator în cea mai pură stare.
E
datoria plătită tuturor momentelor în care te-ai uitat printre cuvinte, când
te-ai pierdut în vâltoarea lor, când nu era nimeni în preajmă să guste din
bucuria ce te încerca atunci. Ceva mai mare şi mai fain decât orice laudă vei
primi vreodată, şi e doar pentru tine. Tu cel care scrii şi cânţi singur în
casă, cu luminile stinse, pe când toată lumea a adormit şi te ştii vegheat
numai de stele. Tu, cel care stai lăcătuit în colţul tău şi speri să fii un
visător pragmatic, dar nu neapărat invitatul fiecărui prezentator care se
doreşte intelectual.
Pentru
că ştii că dacă nimeni niciodată nu va afla mai mult decât permiţi tu, munca ta
nu devine mai puţin nobilă, ci diafană. Misterioasă. Infinită. Îţi aparţine
numai şi numai ţie. Şi este doar decizia ta cât anume contează acum, cât va
conta mâine sau peste nişte ani frumoşi.
Prin
tine ceilalţi trăiesc ceea ce ai tu în momentul în care tastezi grăbit ca să
nu-ţi fugă ideile. Prin spiritul tău, prin ceea ce spui, prin ceea ce eşti.
Despre
asta e vorba în artă. Despre a simţi. Niciodată nu trebuie să îi convingi.
Trebuie să dai drumul, uneori, unui gând sau a unui sentiment şi să vezi unde
aterizează. În braţele cui poposeşte şi îşi găseşte sălaş. Şi atunci, când
dorinţa ta a găsit căsuţa dintr-un alt suflet, vei ştii că acolo îţi vei găsi
şi tu oamenii. Măcar o parte. Poate doar unul.
Aşa
că scrisul e bun. Şi muzica şi pictura şi dansul. Toate sunt acte creatoare care
pot sfâşia. Fugi singur prin ploaie, cântând balade ale anilor apuşi. Cucereşte
munţi. Orice te face fericit e bun şi cald şi drag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu